Ca director se opune stării de corupţie materială, dar mai ales veghează ca sufletele copiilor să nu fie stricate de neghinele îndoielii şi necredinţei semănate de chiar unii dintre dascăli atinşi de boala nihilismului şi a materialismului evoluţionist.

„Cu mână de fier a pus ordine în Seminar, introducând disciplina, desfiinţând toate pensionatele de pe la profesori şi reducând numărul elevilor la atâţia câţi puteau fi bine instruiţi şi de aproape priveghiaţi, ca să poată deveni buni preoţi şi buni conducători de familie; în acelaşi timp dă şi localului Seminarului, prin lucruri noi, pe cât a fost cu putinţă un aer de şcoală pentru care şi-a jertfit din propria sa pungă, cheltuind peste 5000 de lei, precum însuşi ne spune într-o broşură ce s-a publicat în 1885.”

A trimis la Facultatea din Bucureşti o serie de tineri pe care i-a susţinut atât duhovniceşte cât şi material. Între aceştia se numără viitorii profesori universitari: I. Cornoiu, C. Chiricescu şi P. Gârboviceanu.

„Dar toate acestea au făcut ca unii din profesorii lacomi şi hrăpăreţi să pornească în contra părintelui Saffirin o campanie de distrugere, mergând până acolo, că au voit să-i însceneze fel de fel de mizerii, şi au izbutit.” În iulie 1885 este înlocuit din funcţia de director al seminarului, în urma unor intrigi şi înscenări puse în faptă de unii dintre profesorii corupţi. Adresează atunci ministrului de culte o broşură în care caută să lămurească starea de lucruri punându-se de bună voie la dispoziţia oricărei anchete.

Rămâne profesor la seminar până în anul 1890 când, la peste 40 de ani, pleacă la Atena pentru a-şi completa studiile teologice. A stat în Grecia 4 ani înapoindu-se în ţară în iunie 1894 cu titlul de licenţiat în teologie.

„În urma reorganizării seminarilor i s-a încredinţat catedra de limba latină de la seminarul din Râmnicu Vâlcea” unde şi-a continuat activitatea didactică.

O imagine a dascălului şi a părintelui este evocată de un fost elev al său care scria în 1920 scria următoarele: „La înălţimea la care s-a ridicat ca director de Seminar, părintele Saffirin, s-a înălţat şi ca profesor. Toţi elevii Prea Sfinţiei Sale îl vedeau ca pe un profesor ideal. Pentru ei era o adevărată plăcere, o adevărată înălţare sufletească, sosirea orei de latină. Se întreceau care mai de care să facă mulţumirea aceluia care le citea în suflete şi folosul le-a fost enorm. La nici un studiu nu se învăţa mai mult ca la latineşte, iar aceasta nu din frică, ci din dragoste de studiu, pe care dragoste ştia să le-o infiltreze ca nimeni altul, mai ales că părintele Saffirin avea nespusă metodă de a face dintr-un studiu mort un complex de salutare cunoştinţe şi de înălţare morală. Elevi mediocri la alte studii năzuiau să aibă nota 10 la latină. Şi prin silinţe şi studiu reuşeau. Astfel de interes şi dragoste de studiu ştia să infiltreze părintele Saffirin în elevii săi, dragoste pe care P.S. Sa o recomandase neîncetat şi pentru celelalte studii.”

Legătura sa cu elevii era una profundă căci „priveau la dânsul ca la un sfânt şi nu ezitau de a-şi deschide inimile în faţa lui şi de a-i cere hrana sufletească de care se simţeau că aveau nevoie.”

„Când a plecat de la Râmnicu Vâlcea spre a-şi ocupa scaunul de Episcop al Romanului, pentru care fusese ales şi confirmat, tot seminarul a plâns de durere. La acest plâns şi P.S. Sa a răspuns tot prin plâns, nefiind în stare să articuleze nici un cuvânt la discursul ce-l rostise unul dintre seminarişti.”

„A tipărit diferite lucrări cu caracter teologic: originale, traduceri şi prelucrări. Ca profesor de seminar a constatat, ca un slujitor căruia îi plăcea fastul slujbelor bisericeşti, lipsa unui îndrumător; pentru acest motiv tipăreşte în 1879 în Râmnicu Vâlcea „Tipic asupra serviciilor divine pentru elevii seminarişti”. Fiind bine apreciat acest tipic îl tipăreşte în 1905, în a doua ediţie, revăzut, tot pentru elevii seminarişti; iar pentru slujbele în sobor, tipăreşte apoi şi un îndrumător, intitulat „Tipicul oficiului divin executat de preoţi cu sau fără diacon, în sobor”, Tg. Jiu, 1897.” În prefaţa acestuia scria următoarele: „Este bine ca profesorul să-şi aibă cursul lecţiunilor sale tipărit, pentru că aşa va fi pururea în contact cu elevii săi, şi nu va avea de suportat decât osteneala de a-şi dezvolta materia, pentru a o face şi mai fructuoasă.

Văzând nevoia ce este de un tipic didactic, asupra serviciilor divine, absolut necesar tinerilor, care se prepară pentru preoţie, şi gândindu-mă la datoria, ce decurge din poziţiunea mea, am întreprins, cu ajutorul lui Dumnezeu şi binecuvântarea Episcopului meu, Domnul Athanasie al Râmnicului, de am lucrat acest Tipic, silindu-mă, pre cât am putut, de a-l scrie, scurt, lucid şi împărţit în mici lecţiuni, spre a fi elevilor bine primit şi facil de înţeles.

Surginţile din care m-am adăpat pentru compunerea lui, au fost: Tipicul mare al Bisericii noastre, Cărţile bisericeşti de serviciu divin şi întru câtva şi obiceiul locului.

Îl prezint dară tinerimei studioase a Seminariului, spre a-l studia, cu aceeaşi dragoste, cu care eu l-am lucrat şi l-am imprimat. Dacă bărbaţii bisericeşti, competenţi în această materie, vor găsi că ar mai trebui ceva adaus sau scăzut într-însul, îi rog: pre cei bătrâni, ca pre nişte părinţi; pre cei tineri, ca pre nişte fraţi, să binevoiască a-mi comunica opiniunea lor, de care, cu cea dintâi ocaziune, voi ţinea compt, cu sfinţenie.”

A tradus din franceză „Papalitatea eretică” a teologului Vladimir Guettée, tipărită la Râmnicu Vâlcea, 1885.

În ziua de Paşti a anului 1895 a fost ridicat la rangul de arhimandrit mitrofor. În acelaşi an refuză a se supune regulamentelor eclesiastice care n-au fost lucrate de Sfântul Sinod, ci doar de Ministerul Cultelor. În speţă, combate public regulamentul costumului preoţesc. Critica se întemeia pe canonul 27 (Obligativitatea de a purta haine clericale) al Sinodului V-VI Ecumenic de la Constantinopol (691-692), cu argumente din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie. În plus, afirma că „canoanele Sinoadelor Ecumenice nu se pot desfiinţa, căci ce a făcut un Sinod Ecumenic este bine făcut, căci este asistat de Sfântul Duh, şi cel ce vine (Sinodul următor n.a.) nu desfiinţează ci întăreşte, dezvoltă.”

Arhimandritul Iuliu Scriban, evocându-i personalitatea într-un panegiric din 1922 scria: „Natura sa era aplecată spre intransigenţă care însă nu găsea locul bun unde să se aplice. Pe timpul când s-a făcut regulamentul costumului preoţesc a găsit că nu e bine ce se face. Era numai arhimandrit şi a scos atunci o broşură grecească împotriva regulamentului sinodal pentru care Sfântul Sinod l-a pedepsit.

Ce nu-i plăcea la regulament?

Că se introduce pălăria. Spunea că potcapul cu marginile răsfrânte în afară are forma crucii şi trebuie păstrat. Afară de aceasta, pălăria i se părea o apropiere de catolicism.

Dacă luăm forma, zicea, luăm şi fondul.”

A tradus din greacă, tot în timpul activităţii sale de dascăl de seminar, lucrările: Catehismul creştin de Diomid Kyriacos şi cartea de rugăciuni Cartea numită Thicara pe care le-a publicat însă la Bucureşti în 1900 după ridicarea lui în treapta de arhiereu.

Din titlurile publicate vedem o grijă pentru nevoile de atunci ale Bisericii confruntate cu prozelitismul catolic şi slăbirea vieţii creştine.

În 1889, în ziua Sfinţilor Trei Ierarhi a ţinut la Seminarul Eparhial o predică de laudă intitulată Monahii sunt gloria Bisericii lui Hristos prin Biserica lui Hristos, tipărită în 1906 la Bucureşti. Exprima aici gândul că biserica trăieşte prin împreună lucrarea mădularelor ei, monahii având obligaţia de fi modele active. „Ce s-ar alege de prosperitatea, de fericirea Statului şi a Bisericii, când s-ar neglija elementul acesta de viaţă şi de mântuire!? Ştim din istorie ce s-a ales de toţi cei ce au dus numai o viaţă trupească, de toţi cei ce au zis să mâncăm, să bem că mâne o să murim. Ei (monahii n.n.) în lupta aceasta pentru că sunt atât de puternic ajutaţi, se câştigă de dânşii, îi câştigă şi pe fraţii lor din lume, câţi sunt şi lucrează într-un gând şi într-o inimă cu dânşii, se fac biruitori păcatului, înfricoşabili demonului, punând taberile lui pe fugă îşi râd şi de ceilalţi inimici de moarte, răpesc sufletele omeneşti din ghearele lui şi le aduc dar lui Dumnezeu; şi astfel ajutaţi de Dumnezeu şi de Biserica sa se fac gloria ei, gloria Bisericii Mântuitorului Hristos.”

La 24 mai 1899 Sfântul Sinod l-a ales arhiereu vicar al Eparhiei Râmnicului cu titlul de „Craioveanul” (hirotonit la 6 iunie). „În şedinţa din 13 octombrie a Sfântul Sinod mulţumea pentru încrederea ce i s-a arătat şi în acelaşi timp se ruga lui Dumnezeu ca să-i ajute ca să-şi îndeplinească datoriile cu sfinţenie.”

„Fiind vacant scaunul episcopal al Romanului, Gherasim Saffirin a fost ales episcop al acestei Eparhii la 17 februarie 1900, învestit la 20 şi instalat la 27 februarie acelaşi an.”