Specificul Mănăstirii Frăsinei
|
 |
Sfânta
Mănăstire Frăsinei se poate asemăna cu o viţă purtătoare de viaţă, care
a dat un rod bogat plin de mireasmă şi dulceaţă duhovnicească.
Vieţuitorii prin rugăciunile şi întreaga lor viaţă au păstrat
rânduielile monahale lăsate de Sfântul Ierarh Calinic, mănăstirea
Frăsinei le-a transmis fiilor duhovniceşti predaniile lăsate de acest
mare sfânt.
Mănăstirea nu are o istorie prea bogată în evenimente comparativ cu alte
mănăstiri mai vechi din ţara noastră. Ea nu egalează în frumuseţe
arhitectonică şi artistică pe acestea, importanţa ei este una pur
duhovnicească, căci din punct de vedere religios ea a fost şi este un
liman duhovnicesc, o adevarată şcoală a desăvârşirii pe calea sfinţeniei.
Sfântul
Calinic era omul rugăciunii neîncetate, dar şi apărător al săracilor şi
ziditor de biserici; el nu avea doar grija negativă de a-şi veşteji
poftele trupeşti cu postul şi cu privegherea. Scopul lui era unul de
comuniune liturgică cu tot ce-l înconjoară: natură şi oameni.
Astfel
locul în care trăia se sfinţea prin viaţa lui, având o afecţiune şi o
familiaritate faţă de el. Această afecţiune şi familiaritate l-a făcut
pe Sfântul Calinic să fie şi un om gospodar, un om practic. Încă din
tinereţe era priceput într-o mulţime de lucruri de artă. Planurile
bisericilor Sfântul Gheorghe de la Cernica, de la Râmnicu Vâlcea şi de
la Frăsinei sunt făcute de el. Mai mult, încheierea bolţilor o făcea el
însuşi, încingându-se cu şorţul şi urcându-se pe schele. Îndeletnicirile
lui se întindeau pe toate treptele unei vieţi complexe: de la culmile
contemplaţiei lui Dumnezeu până la amănuntele ce ţin de conducerea
oamenilor, de buna gospodărire şi procurare a celor necesare traiului
lor pământesc. El era în acelaşi timp un mare rugător şi un neîntrecut
organizator. Cele de jos le vedea în lumina şi strălucirea celor de sus.
Această
însuşire de comuniune liturgică între monah şi natură a lăsat-o
moştenire mănăstirii Frăsinei. Aici părinţii duhovniceşti au avut şi au
această tradiţie de a unii munca şi rugăciunea şi în mijlocul naturii
pentru dobândirea celor necesare traiului material.
Ei nu au fost numai oameni de rugăciune ca zăvorâţii sau stâlpnicii,
nici nu au încurajat o viaţă retrasă în peşteri, într-o isihie totală,
ci au fost oameni gospodari, care au împletit în mod armonios rugăciunea
cu lucrarea câmpului. Aceştia au strălucit prin ascultarea lor, prin
spiritul lor de jertfă, odihnindu-se în mijlocul naturii, prin ascultare,
ca şi în chilia lor. Ei ştiau că Dumnezeu este pretutindeni şi erau
mereu conştienţi că trăiau şi umblau în Dumnezeu.
|
Mănăstirea
Frăsinei