Mărturiile autorului
despre Părintele Lavrentie

Mărturie despre duhovnicul meu
ieromonahul Lavrentie Şovre

Prima întâlnire

Despre părinte se vorbea la biserica unde mă duceam în duminici şi sărbători, cu multă evlavie.

Aceste cuvinte mi-au născut în suflet curiozitatea de a-l cunoaşte. Şi cu mila lui Dumnezeu, care ştie gândurile fiecăruia, considerând că acest gând mi-este de folos să se îndeplinească, în anul 1994 am primit o invitaţie de la un prieten de a urca împreună cu el la Sf. Mănăstire Frăsinei.

Acolo, stând la slujba Sf. Liturghii, am avut bucuria să-l văd pe părintele Lavrentie în Sf. Altar. Părul şi barba erau de un alb imaculat, avea nişte ochi pătrunzători şi era de o seriozitate vizibilă. Faţa sa exprima bunăvoinţă şi dragoste.

După slujba parastasului, a ieşit din biserică, iar eu aşteptându-l afară, am avut surpriza să observ că era bolnav cu picioarele, căci şi le mişca greu, aproape târâdu-şi-le. Instinctiv, m-am uitat la faţa lui care nu arăta nici pic de suferinţă. Acest lucru mi-a dat de înţeles că părintele ştia foarte bine să-şi acopere suferinţele.

Când s-a apropiat i-am cerut binecuvântarea după care părintele mi-a spus:

-De unde eşti?

-Din Rm. Vâlcea.

-Dar ce, eşti primarul oraşului?

-Nu.

-Ai leac pentru lene, că eu nu mai pot de ea?

-Nu am.

După acest scurt schimb de cuvinte părintele m-a luat de mână dându-mi de înţeles că vrea să se sprijine de mine pentru a merge mai repede. Eu nu l-am refuzat şi aşa am mers amândoi până la o bancă de lângă chilia sa, pe care am stat. Acolo i-am spus toate necazurile mele sufleteşti după care părintele mi-a spus: -Fiule, dacă nu te pocăieşti, te pierzi. În lume e greu, să te faci călugăr.         

Aceasta a fost prima mea întâlnire şi a fost ca o adevărată minune. Mergând pe drumul de întoarcere mi-am dat seama că acum a sosit momentul când trebuie să iau o decizie importantă. De această decizie realizam că depind viitorul şi mântuirea mea.

      M-am minunat de sfatul părintelui: “În lume e greu. Să te faci călugăr”, încât a trebuit să mă străduiesc foarte tare să-mi dau seama de ce îmi propunea părintele acest lucru.

      Întorcându-mă la casa şi la studiile mele am început să cercetez multe cărţi duhovniceşti pentru a-mi putea face o imagine asupra vieţii unui monah.

      M-au impresionat siguranţa şi simplitatea cu care părintele m-a sfătuit. Din timp în timp spusele lui îmi reveneau în minte, cu toate că nu eram decis de a face acest pas, astfel fără să-mi dau seama gândul mi se întorcea la aceeaşi întrebare: Ce e de făcut, să dau la facultate ori să aleg retragerea într-o Sf. Mânăstire?

      Această zbatere sufletească am trăit-o o lună de zile până când o nouă întâlnire cu părintele Lavrentie mi-a dat şi rezolvarea ei.

      Într-o după amiază nişte oameni care îl ştiau pe părintele m-au dus la Mânăstirea Frăsinei. De data aceasta am observat că în jurul său se adunaseră mulţi oameni, aşa că am aşteptat până ce a rămas singur, când apropiindu-mă i-am spus neliniştea mea, la care părintele mi-a spus: “Fiule, roagă-te la Sf. Calinic, fă acatistul lui până ce termini şcoala şi ce te va lumina Dumnezeu, aia să faci. Deci nu te mai gândi ce să faci, ci doar atât să faci, să ceri lui Dumnezeu aşa: Doamne, dă-mi ce crezi Tu că mi-e de folos pentru mântuirea mea.”
 

Luarea unei decizii

Citeam cărţi duhovniceşti mult, pe ascuns, furând în pauzele dintre ore câteva clipe de lectură. La sfârşitul săptămânilor de şcoală plecam la mânăstiri, astfel începusem să aflu multe despre viaţa monahală, care încetul cu încetul, începuse să mă atragă, ca apoi chiar să-mi placă.

În ultimul trimestru al clasei a XII-a am ajuns să iau decizia finală. Atunci când m-am dus la Mânăstirea Cernica, unde m-am întâlnit cu părintele ieromonah Argatu, i-am spus:

     -Părinte aş vrea să mă fac călugăr.

-Fiule, dar ce vrei să faci, mânăstire?

-Nu părinte, vrea să mă fac călugăr.

-A! Dar ai tu răbdare?

-Nu am părinte, dar tot darul desăvârşit, de sus e.

-Bun fiule -mi-a zis râzând- îţi dau binecuvântare să te faci călugăr bun.

     Atunci, după ce am dat examenele de bacalaureat m-am retras la Sf. Mănăstire Frăsânei, unde am ajuns ucenicul părintelui Lavrentie.
 

Model de urmat

     Intrând în mânăstire, vroiam să trăiesc pentru Hristos. Dar în mine toate se învălmăşeau, deoarece aveam multe nedumeriri şi faţă de mine şi faţă de părintele. Prima carte care m-a influenţat în acea perioadă de început a fost “Viaţa şi învăţăturile stareţului Leonid de la Optina”. Felul de a fi al stareţului Leonid semăna izbitor cu comportamentul părintelui Lavrentie. Acest lucru m-a făcut să nu-l mai privesc superficial ci mi-a trezit un interes de a descoperi partea ascunsă a părintelui şi astfel am început să-mi deschid sufletul în chip simplu şi firesc lui, cerându-i să-mi lămurească toate nedumeririle ce mă bântuiau.

     Viaţa sa de mânăstire mi-a dat încrederea suficientă de a-l alege ca model duhovnicesc de urmat. Părintele avea doar patru clase şi Şcoala Monahală, deci nu era un om cultivat. Dar el avea o altfel de cultură, o cultură a Duhului. Părintele înţelesese că, Cuvântul lui Dumnezeu nu este îndeajuns să-l cultivi în minte ca pe o informaţie, ci el trebuie asimilat şi cultivat în pământul care este sufletul nostru, că el trebuie trăit.

     Această conştientizare l-a făcut să fie un om cultivat din punct de vedere duhovnicesc. El nu era omul să predice ore în şir, el predica prin însăşi viaţa sa.

     Părintele, după 56 de ani de mânăstire, fără îndoială ştia multe taine în ce privea reuşita mea în calea vieţii monahale.

     Aşa că am încercat ca grija mea de fiecare zi să fie aceea de a-mi urmări duhovnicul, de a-l înţelege şi de a putea percepe modul său aparte de a propovădui, adică acela al cuvântului lui Dumnezeu trăit, iar nu acela transmis ca o pură informaţie.

     Astfel fără să vreau, chipul părintelui Lavrentie mi s-a conturat în minte odată cu trecerea anilor. Acest chip al său aş vrea să-l zugrăvesc pe hârtie, nu folosindu-mă de culori, ci de cuvinte. Aşa că m-am gândit ca fiecărei virtuţi ce am văzut în sufletul părintelui să-i acord câte un mic capitol.

Iubitor al smereniei

     Mândria se întrepătrunde cu păcatul slavei deşarte. Ea îl face pe om să se preţuiască, să se admire şi să se laude în sinea sa pentru anumite calităţi fizice, intelectuale, materiale sau spirituale. Ea îl împiedică pe om să se compare cu aproapele pe care îl priveşte de sus şi îl dispreţuieşte. Un astfel de om mândru nu voieşte să fie altul mai lăudat decât el. Pe cei ce vieţuiesc drept îi huleşte şi pe cel cuvios îl urăşte. El nu se bucură niciodată de sporirea aproapelui şi este orb faţă de propriile greşeli astfel el refuză orice critică şi orice sfat, urăşte mustrarea şi urăşte să se supună cuiva.

      Cel ce are mândrie este îngâmfat trufaş şi plin de sine, sigur pe el, încrezător în sine şi are pretenţia că le ştie pe toate şi este foarte agresiv la cele mai mici critici care i se aduc.

      Mândria, spune Sf. Grigorie cel Mare “vatămă sufletele după cum molima care se întinde peste tot vatămă întregul trup” iar vindecarea ei se face printr-o pocăinţă sinceră şi printr-o ură nefăţarnică faţă de slava deşartă.

      Odată pocăinţa asumată de om naşte în sufletul lui o iubire nefăţarnică faţă de virtutea smereniei şi o neîncetată ocărâre de sine. Iar toate acestea îi dau o cunoaştere de sine, o cunoaştere a neputinţei sale şi a puterii lui Dumnezeu. El îşi dă seama că mai înainte de a se naşte    nu cunoştea cele ce le-a aflat acum şi că precum pe acestea nu le cunoştea odinioară şi nu ştia că nu le cunoaşte aşa sunt şi altele multe de care va primi poate cunoştiinţă. Unul ca acesta nu se întristează niciodată de sporirea celorlalţi, când altul este preţuit el nu se tulbură şi când altul este lăudat el nu se supără, căci pe toţi îi cinsteşte mai mult decât pe sine. El nu caută să fie preţuit, ci se bucură împreună cu cei ce se bucură, ajută celor ce sporesc, îi laudă pe cei drepţi. Dacă-l va vedea pe altul într-o nevoie, nu-l cleveteşte, ci se uneşte cu el şi îl ajută. Dacă va vedea pe fratele său căzând într-o greşeală nu-l batjocoreşte, ci cu blândeţe îl dojeneşte. Dacă  îl va vedea pe unul mâniindu-se nu-l mai tulbură, ci-l potoleşte cu dragoste.

      Dar din păcate aceste fiice ale pocăinţei, adică smerenia şi ocărârea de sine împreună cu celelalte fapte bune enumerate mai sus, au fost străine de mine până ce nu le-am văzut conturate în felul de a fi al părintelui.

Pentru părinte smerenia era cea mai apreciată virtute. Odată, nişte reporteri de la un post de televiziune au vrut să-i ia un interviu. Părintele nici nu i-a lăsat să-l filmeze, ci doar atâta le-a spus: “Ce să găsiţi la mine, sunt un putregai vrednic de aruncat. Duceţi-vă la părintele stareţ, că eu sunt mic.” Şi apoi a intrat în chilie.

Acest gest precum şi desele sale ocărâri de sine precum “sunt leneş, sunt un hârb sau sunt bun la fiare vechi, nu am nici o faptă bună” pe care adesea le repeta la fiecare îtâlnire cu mine sau cu alţii mi-au dat de înţeles cât de mult preţuia părintele această virtute.

Mi-aduc aminte că şi pe copii îi învăţa să se ocărască pe sine. Odată când m-am dus la el l-am găsit cu un copil de 12 ani căruia îi spunea:

- Sunt leneş şi nu am nici o faptă bună. Tu cum eşti?

- Nu sunt aşa de leneş părinte.

- Păi atunci dă-mi şi mie un leac să scap de ea. Iar copilul nu a ştiut ce leac ar fi bun pentru vindecarea lenei părintelui.

Atunci părintele i-a spus: Copilul meu, să faci mereu fapte bune şi să spui că n-ai făcut nimic.

Acesta era obiceiul părintelui, adică să îşi treacă cu vederea faptele bune, să le dea uitării şi să se apuce cu râvnă de altele ca şi cum acestea ar fi primele pe care le săvârşea.

Eu adesea îl auzeam după ce dădea alimente sau haine la oamenii săraci, spunând: “Nu am făcut nimic bun, am sacul plin de gol.”

Această conştientizare a sărăciei sale sufleteşti, pe care să spunem sincer nu o avea, îl făcea să săvârşească alte fapte bune.

Cu toate că părintele făcea atâta cale ca să oficieze unul sau două Sf. Masluri, în ciuda  faptului că achiziţiona brânză, cartofi, vin, pâine şi altele pentru mânăstire, cu toate că făcea atâtea donaţii bisericilor în construcţie, ori dădea atâtea prinoase paznicilor, ori bani oamenilor din sat ce munciseră odinioară la Sf. Mânăstire, cum ar fi domnul Costică Cheiaru etc., cu toate că îşi dădea şi propia porţie de mâncare, îl auzeam spunând aceleaşi cuvinte: “Nu am făcut nimic, sunt sărac.”

Cu toate că nopţile le făcuse zile atâţia ani, cu toate că muncise ca ajutor de econom şi econom timp de 37 de ani şi mai bine, îll auzeam spunând: “Nu mai pot de lene. Nu ai leac pentru lene?”

Toate aceste lucruri m-au făcut să înţeleg ce înseamnă smerenia desăvârşită a omului ce şi-a închinat lui Dumnezeu viaţa timp de 54 de ani şi n-a uitat să zică cuvintele Mântuitorului: “Şi dacă a-ţi făcut toate câte v-am poruncit să spune-ţi că robi netrebnici sunteţi. Că a-ţi făcut ceea ce se cuvenea să faceţi.”

            Părintele smerenia o dorea din tot sufletul să o vadă încolţind în sufletele ucenicilor săi. Mi-aduc aminte când mă duceam la el şi băteam la uşă îmi spunea:

-Cine este?

-Părintele M.

-Părintele M şi mai cum?

Dacă nu adăugam şi cuvântul “păcătosul”, cu greu îmi deschidea şi aceasta o făcea ca eu să-mi dau seama de starea reală a sufletului meu, adică cea de om păcătos.

Şi după ce intram, se smerea părintele întâi cerându-mi mie să-l binecuvântez:

-Blagosloviţi, părinte M. Sunt plin de lene. Tu ai lene?

-Am părinte.

-Nu cred. Eu cred că n-ai lene puţină.

-Nu am, părinte, puţină.

-Fiule, ţine minte că cel ce se prihăneşte pe sine în tot locul are odihnă.

Poate aceste îmbinări de sensuri, unora ar părea ciudate, dar părintele le folosea dinadins, urmărind ca prin cuvinte simple să ne dea un cuvânt de folos raportându-se la nivelul nostru de înţelegere duhovnicească.

Iar obiceiul său de a se ocărî şi a se numi leneş, păcătos, etc. şi mai ales că cerea să-l binecuvântez eu, ceea ce nu mi se cuvinea, mi-au dat să înţeleg că părintele căuta pe orice cale să învăţăm că singura cale a cunoaşterii de sine este recunoaşterea cu sinceritate a neputinţelor noastre (ocara de sine).

Uneori părintele ne spunea şi acestea: “Smerenia arde pe draci, fiule, nici postul, nici rugăciunea, nici o altă nevoinţă nu e urâtă de draci ca nevoinţa aceea de a-şi învăţa omul mintea de-a se prihăni pe sine.”

Iar dacă noi ne certam cu cineva, ne spunea: “Spune doar atât, Iartă-mă! Şi mai mult nu. Nu vă îndreptăţi, ci atât să spuneţi. Am greşit, iartă-mă! Ce este mai mult e de la draci! Dacă staţi jos cu mintea, nu cădeţi. Cum va-ţi înălţat, gata aţi căzut.”

Părintele înţelesese că actul de a te dezvinovăţi trădează în sufletul omului existenţa unor cugete de părere de sine, ce le mai numea părintele şi înălţări ale minţii şi astfel încerca să ne facă să înţelegem că trebuie să-ne asumăm toate învinuirile ce ne sunt aduse, pentru ca pacea să domnească din nou în noi şi între noi şi cel ce ne învinuia.

     Această lucrare duhovnicească părintele a vrut să mi-o contureze mai bine istorisindu-ne adesea întâmplări din Patericul Egiptean. Una din aceste istorioare, ce ne-a spus-o, o voi aminti aici.

     Se spune la Pateric că avva Zosima avea în lavră un diacon anume care avea unele bănuieli asupra lui. Deci aceste bănuieli îi născuse diaconului o purtare rea faţă de avva Zosima.

     Bătrânul văzând acestea l-a întrebat pe diacon pricina mâhnirii sale. Atunci diaconul a început să-l învinovăţească de multe lucruri.

     Avva Zosima neştiindu-se vinovat a început să se dezvinovăţească, dar diaconul, din păcate, a rămas în continuare crezând gândurilor sale.

     Avva Zosima atunci ducându-se la chilia sa a început să se cerceteze cu de-amănuntul, dacă nu cumva făcuse ceea ce de care fusese învinuit. Şi stând aşa şi gândindu-se şi-a adus aminte de cuvinele lui avva Pimen: “Cel ce se prihăneşte pe sine în tot locul află odihnă” şi s-a întors către chilia diaconului, zicând în sinea lui “Diaconul din dragoste mi-a spus toate acelea, pentru a mă îndrepta, iar eu uitând că acele fapte de care mă învinuia erau ale mele, m-am îndreptăţit”

     Deci ajungând în faţa diaconului, a căzut în genunchi şi şi-a cerut iertare. Atunci diaconul umilindu-se a căzut şi el în genunchi, cerând şi el iertare. Şi astfel cei doi s-au împăcat.

Părintele nu era, să spun sincer, atent numai în a da sfaturi referitoare la modul cum ar trebui să ne smerim, ci căuta să vadă, în orice conversaţie, dacă noi am asimilat sfaturile lui.

Mi-aduc aminte că odată m-a întrebat:

-Eşti vrednic să te împărtăşeşti?

-Nu prea.

-Nu se spune aşa, fiule, “nu prea”, ci nu sunt, că oricâte am face, nevrednici suntem.

Părintele era atent la toate cuvintele ce i le spuneam noi. Le cântărea să vadă spre ce patimă înclină cuvântul, spre laudă de sine, sau spre prihănirea de sine.

Odată, un părinte ce era de rând la bucătărie a fost întrebat de părintele:

- Ce eşti, bucătar?

- Da. Părinte, sunt şef bucătar.

- Fiule, între voi să nu fie şef, ci cel mai mare să fie slujitorul tuturor, ca cei începători văzând dragostea şi smerenia voastră să se folosească.

Altădată fiind în biserică, m-a auzit cântând mai tare şi mi-a zis: “Fiule, decât să cânţi cu mândrie, mai bine nu cânţi.”

     Şi pe mirenii ce veneau la el îi încerca să vadă dacă au darul smeritei cugetări căci spunea că ea este începutul pocăinţei.

     Când venea cineva îl lăua spunându-i cuvinte simple de laudă: “Domnul primar, aţi vrea să fiţi primar, aveţi şi prezenţă şi experienţă”. Părintele ştia că una din dorinţele nesăbuite ale omului contemporan este aceea de a deţine funcţii înalte pentru a avea putere şi bani câţi de mulţi şi de aceea prin această întrebare părintele proba gândurile interlocutorilor pentru a vedea ce părere au ei faţă de situaţia în care sunt şi ce dorinţe de viitor.

     Mi-aduc aminte că venise cineva şi părintele la fel i-a spus:

     -A, domnul primar!

     -Nu sunt părinte primar.

     -Dar ai vrea să fi? Să ştii că ai prezenţă şi experienţă.

     -Aş vrea.

     -Bă, nu funcţia te mântuieşte cu cât ai o răspundere mai mare cu atât riscul de a greşi lui Dumnezeu este mai mare. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru tot ce ai că ştie El ce ţi se cuvine şi zi: “Doamne, dă-mi ce pot să duc eu, nu ce vreau eu, ce vrei Tu cu mine fă.”

      Într-adevăr, mulţi din mândrie se vedeau vrednici de trepte înalte şi pe aceştia îi smerea părintele.

      Alteori, pe noi călugării ne încerca spunându-ne: “A, părintele M, cel care se roagă ca para de foc, când mă uit de aici la el la chilie văd un stâlp de foc până la cer şi îmi zic: A, e părintele M la rugăciune. Părinte cred că eşti plin de fapte bune, să-mi dai şi mie.”

      Dacă noi nu ştiam cu ce scop folosea acestea ni se păreau nişte banalităţi, dar părintele le folosea dinadins pentru a vedea dacă noi primim lauda ca ocară şi ocara ca laudă.

La călugăria mea părintele mi-a spus: Se spune că un frate citise la Faptele Apostolilor că omul trebuie să fie mort pentru lume şi nu înţelegea cuvântul acesta. Atunci, s-a dus la Sf. Antonie, şi l-a întrebat despre aceasta. Iar sfântul l-a trimis pe frate să se ducă în cimitir şi să laude morţii până seara, apoi să se întoarcă la chilia lui. Fratele făcând aşa, s-a întors, şi sfântul l-a trimis a doua zi să-i ocărască. Făcând şi aceasta s-a întors la chilie, iar sfântul i-a zis: E, fiule, când i-ai lăudat pe morţi, ţi-au răspuns? Nu. Dar când i-ai ocărât? Fratele şi de data aceasta i-a răspuns că nu. Ei, aşa să fii şi tu ca morţii. Când te laudă cineva să nu te înalţi cu mintea, şi când te ocăreşte să nu te tulburi. Atunci înseamnă că eşti mort lumii.

      Acelaşi lucru încerca părintele să-l facă şi cu noi încât acum ne lăuda, acum ne ocăra ca să vadă cum reacţionăm şi văzând reacţia noastră să observe şi ce boală sufletească avem pentru a ne-o putea vindeca.

      Mi-aduc aminte că uneori ne ocăra zicându-ne: “Nu sunteţi buni de nimic, spuneţi-mi, sunteţi buni de ceva?” Noi, din părere de sine îi spuneam: “Părinte, poate om fi şi noi buni de ceva.” Aşa vedea patima mândriei din noi şi aşa părintele ne cunoştea războiul nostru şi patima ce era ascunsă în cugetele noastre.

      Dar dacă noi îi răspundeam: “Aşa este părinte, nu sunt”, arăta cât de cât că am învăţat că împotriva părerii de sine şi a laudei e bună ocara de sine ca ele să plece din cugetele noastre.

Necârtitor şi plin de răbdare
 

Cârtirea face pe om nesupus, spunea părintele. Dacă i se porunceşte unui astfel de om ceva, el murmură, iar dacă acesta lucrează ceva pentru obşte, cu lenevie o face. El întotdeauna se împotriveşte şi se răzvrăteşte pe alţii zicând: “Pentru ce aşa? De ce trebuie să fac eu acest lucru? De ce să nu-l facă altul?”

Cârtitorul se bucură de odihnă, iar la osteneală se mâhneşte, la mese se veseleşte şi când posteşte se întristează.

Dacă îl va scula cineva la rugăciune, se mânie, dacă îl va chema la priveghere, spune că-l doare burta. Dacă îl vei povăţui, nu te ascultă. Niciodată nu face vreun lucru, de nu va fi un altul care să-l împingă.

Părintele, ştiind cât de rău aduce acest păcat al cârtirii în obştea mănăstirii, a încercat, prin exemplul personal şi prin sfaturi, să-l înlăture din inimile ucenicilor săi.

Mi-aduc aminte cum un frate avea mai multe ascultări şi nu le putea face pe toate desăvârşit. Deşi supărat, s-a dus la părintele cârtind în sinea lui şi spunându-i necazul. Părintele atâta i-a spus: “Ce, îţi sunt grele cununile?; Ai mai multe ascultări, ai şi mai multe cununi. Fiule învaţă să fii toate tuturor.” Şi fratele s-a liniştit.

Altădată m-a rugat părintele să-i aduc lemne mai groase de la magazia de lemne a arhondaricului, căci plecând noaptea ele ardeau mai greu şi ţineau soba caldă pentru mai mult timp.

Deci ducându-mă, am dat de arhondari care văzându-mă că iau numai lemne groase, m-au certat. Eu atunci m-am dus şi i-am spus părintelui. Şi ce credeţi că m-a sfătuit? S-a smerit părintele, care era mai bătrân, în locul arhondarilor, care erau nişte copii, ce veniseră şi ei de o zi în mânăstire şi mi-a zis: “Fiule, lasă că-i mai bună pacea, ia cum spun ei, că eu pot să rabd şi aşa.”

     Odată m-a rugat să-i fac focul, el fiind bolnav şi neputându-se ridica din pat. Eu am băgat lemne în sobă şi, uitând să închid o tavă specială pe care o avea soba pentru ca hornul să tragă mai bine, tot fumul a intrat în casă.

     Părintele, poate era firesc să mă certe, dar ce m-a uimit, el a fost atât de calm şi cu toate că era casa plină de fum, încât abia se mai vedea, el nu mi-a spus nimic, nu a cârtit, ci a răbdat până am aerisit chilia.

Altădată eu nu mă împăcam cu un frate şi trecând adesea pe lângă el şi spunându-i “blagosloviţi”, el nu-mi răspundea. Eu atunci i-am spus părintelui ca să se roage pentru noi, iar părintele mi-a spus: “Fiule, spune doar atât, blagosloviţi, iertaţi, şi dacă nu-ţi răspunde e păcatul lui. Nu cârti dacă nu te bagă în seamă.”

Odată, un frate, după ce a terminat o ascultare şi, cârtind, se certase cu şeful ascultării i-a spus părintelui. Părintele i-a răspuns: “Fiule, ai pierdut toată osteneala; nu fi certăreţ, ci blând şi răbdător!”

Altădată, un frate a fost dat în ascultare cu mai mulţi părinţi. Aici s-au împărţit lucrările între ei de către şeful ascultării. Din păcate, şeful a ales lucrul cel mai uşor, iar fratele văzând aceasta a cârtit în sinea lui şi ducându-se la părinte i-a spus. Părintele atât i-a spus: “Fiule, nu fugi de greu. Unde este greu acolo este şi cununa mai mare.”

Însăşi viaţa sa de 54 de ani în mânăstire ne-a dat de înţeles că părintele nu putea fi bănuit de nerăbdare sau de cârtire.

În anul 1944 când a ajuns la Frăsinei şi i-a spus părintelui stareţ de atunci, Simeon Combei, că vrea să devină călugăr şi să rămână aici, acesta l-a trimis într-un dormitor comun împreună cu muncitorii mânăstirii ca să stea. Şi timp de trei luni l-a pus la toate ascultările mânăstirii nespunându-i nimic dacă este primit ori nu în Sf. Mânăstire. Aceasta părintele stareţ a făcut-o pentru a se convinge dacă părintele este hotărât să urmeze această cale de mântuire.

Părintele a răbdat toată perioada aceea necârtind, ci supunându-se întru totul. Această supunere arată şi ascultarea ce o avea de atunci în sufletul său nu numai răbdarea.

Apoi au urmat celelalte ascultări: la metoc, la oi, la vaci, care au dovedit din plin răbdarea sa şi necârtirea.

În anul 1968 îşi rupe piciorul cu care stă în ghips o perioadă lungă de timp. Acest accident îi va da dureri în continuare pe care le va răbda fără cârtire. În 1989 îi slăbeşte vederea şi este obligat să facă operaţie la ochi, îi slăbeşte şi auzul care îl face să poarte proteză la urechea dreaptă.

Zilele în şir state în picioare în timpul slujbelor ce le oficia ori în timpul ascultărilor ca ajutor de econom şi econom, nopţile nedormite şi petrecute în marea lor parte pe scaunul maşinii i-au dat alte două boli: ulcer cronic la amândouă picioarele şi spondiloză dorsală.

La vârsta de 77 de ani aceste ulceraţii îi puroiau încât, când venea de la Sf. Maslu, ciorapii părintelui erau uzi, iar pe picioare se vedeau rănile deschise. Picioarele îi erau aşa de umflate încât a trebuit să-şi facă încălţăminte pe comandă. Dar cu toate acestea niciodată noi nu l-am auzit cârtind că nu vede, că nu aude, că-l dor picioarele sau şoldul. Îşi purta suferinţa cu bărbăţie şi răbdare.

Odată, când m-am dus la el, l-am auzit gemând de durere şi după ce am bătut şi am intrat în chilia părintelui el a tăcut şi şi-a luat aceeaşi înfăţişare de bună dispoziţie, glumind cu mine şi zicându-mi:

-A, părintele care se roagă pentru mine! Blagosloviţi!

-Părinte, binecuvântaţi sfinţia voastră că sunteţi mai bătrân.

-Domnul.

-Vă doare ceva?

-Ce să faci, fiule, am şi eu o mică cunună de purtat. De, dacă am picioare! Dacă nu le aveam, nu mă dureau! Fiule, şi pe cele rele şi pe cele bune să le primim ca din mâna lui Dumnezeu.

Milostiv şi ctitor de biserici

La chilie ucenicii îi mai aduceau unele daruri care constau din fructe sau alimente. Părintele gusta puţin din fiecare, apoi mi le dădea să le dau de pomană la părinţii şi fraţii din mănăstire.

Alte alimente, să spun sincer, se mai stricau, căci părintele uita de ele. Şi cu toate că erau vrednice de a fi poftite, părintele parcă nici nu le vedea. Astfel eu eram nevoit, cu părere de rău că nu le-am mâncat eu, să le arunc.

Într-o zi, când încercam să mai dau din prinoasele ce le primise părintele, adică brânză la părinţii: Arsenie ierodiaconul, Filaret monahul, Vichentie monahul, Alexie monahul, Ioil monahul, şi alte alimente la paznici ori la muncitorii Sf. Mânăstiri ori la fraţi m-am întrebat în sinea mea de ce oare părintele primeşte aceste prinoase de la ucenicii săi dacă totuşi nu le mănâncă. Şi nu am terminat bine gândul acesta că părintele m-a strâns de mână şi zgâlţâindu-mă uşor mi-a zis: “Bă, se spunea despre avva Menon că la început nu voia să ia de la nimeni nimic. Şi de aceea, cei ce aduceau câte ceva se duceau mâhniţi că nu lua. Iar alţii veneau la el voind să ia ca de la un bătrân mare şi nu avea ce să le dea lor şi plecau şi ei mâhniţi. Şi zicea bătrânul: “Ce voi face? Fiindcă se întristează şi cei ce aduc şi cei ce vor să ia? E mai de folos aceasta: De va aduce cineva, să iau, şi de va cere cineva, să-i dau”. Şi aşa făcând s-a odihnit şi pe toţi îi umplea de încredinţare.”

De atunci nu m-am mai mirat de lucrarea părintelui căci într-adevăr părintele era doar un mijlocitor, lua de la oamenii cu situaţii bune şi dădea la oamenii amărâţi ce nu aveau ce mânca.

Mi-aduc aminte că părintele, deoarece noaptea făcea Sf. Maslu, ziua după ora 12, când se servea masa îmi spunea:

-Fiule, iartă-mă, vino mai târziu, pe la ora 5, când voi pleca din nou la Sf. Maslu, că am curaj să dorm şi eu puţin! După care, eu ieşind, închidea uşa şi se întindea în pat spre a se odihni. Dar ce, credeţi că putea?

Până la ora 5 veneau cerşetorii şi îi băteau în uşă încât adeseori era nevoit să se trezească şi să le dea câte ceva. La ora 5 eu veneam şi părintele îmi spunea: “Fiule, n-am reuşit să închid şi eu un ochi, bat ca la grajd! De, merit, dacă n-am lene puţină! Să te rogi pentru mine să scap de ea.”

Acestea ştiind că nu s-au întâmplat numai în acea zi şi gândindu-mă că părintele pe lângă că era bolnav, având şi o vârstă de 77 de ani mai trebuia să-i rabde şi pe aceşti cerşetori, am luat următoarea iniţiativă zicându-i: “Părinte, haide să vă pun o yală la prima uşă şi să o încui ca să vă puteţi odihni câteva ore între 1 şi 5.”

Ce credeţi că mi-a spus: “Fiule, noi trăim aici ca în sânul lui Avraam, avem unde dormi, mâncăm bine, dar aceştia vin atâţia kilometri până aici că nu au ce mânca sau nu au unde să-şi plece capul şi eu să le închid uşa? Dacă vrei să-ţi închid şi eu uşile Împărăţiei Cerurilor, închide uşa, dacă nu, atunci lasă-i să vină că Domnul a spus: “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”.”

De atunci nu am mai încercat să-i opresc pe cerşetori şi părintele le dădea bani şi alimente.

Mi-a dat şi mie să-i dau unui om din Alba Iulia 1.000.000 de lei şi la un altul din Curtea de Argeş la fel.

Altădată, un frate i-a spălat nişte rufe părintelui şi i le-a pus pe culme să se usuce. Cineva i le-a luat şi fratele i-a spus părintelui întâmplarea vestindu-i şi cine era hoţul.

Ştiţi ce i-a spus părintele: “Fiule, lasă să fie milostenia noastră, nu i le mai cere înapoi. Că, dacă tu dai, şi Dumnezeu îţi dă ţie.”

     Pentru mânăstire cumpăra pâine de Sibiu, cartofi, brânză de oaie, vin. Ajuta şi pe mulţi preoţi cu bani, încerca să-i mulţumească pe toţi.

Noaptea pentru dânsul era zi, căci adesea mergea pentru a oficia taina Sf. Maslu, la bisericile în construcţie, unde preoţii îi solicitau sprijinul. Astfel se ducea la Piteşti, Sibiu, Făgăraş, Baia Mare. Multă lume, cunoscându-l, îl rugau să facă şi la ei acasă Sf. Maslu încât părintele nu îi refuza.

Unii însă nu vedeau în această activitate a părintelui o lucrare mântuitoare, ci chiar îl judecau punând mântuirea părintelui la îndoială.

Deoarece părintele săvârşea adesea Taina Sf. Maslu era asaltat de credincioşi ce îi dădeau pomelnice cu sume de bani considerabile, ceea ce dădea impresia acestor clevetitori că părintele era un “iubitor de arginţi”. Deci eu văzând acestea am luat îndrăzneala de a-l întreba referitor la acest lucru:

-Părinte, dar ce părere aveţi că unii vă pun la îndoială mântuirea?

-Fiule, ursul merge, iar câinii latră.

Acest răspuns simplu mi-a dat de înţeles că părintele făcea aceste lucruri cu responsabilitate, fiind foarte conştient de ceea ce face şi că nu vroia să-mi destăinuie lucrarea sa. 

Ce făcea totuşi cu banii? Lămurirea definitivă asupra acestei activităţi a părintelui am avut-o într-o zi când făcându-i curat în chilie am găsit printre multe hârtii uitate parcă dinadins o mulţime de chitanţe ce dovedeau ajutorul financiar dat la construirea multor biserici. Pe lângă acestea am găsit şi o cerere făcută de părintele Achim Băcilă Presfinţitului Mitropolit Antonie Plămădeală prin care cerea binecuvântarea arhierească de a-l chema pe părintele Lavrentie la Sf. Taină a Sf. Maslu în parohia sa, Mihai Viteazul, pe care a şi primit-o.

În această cerere se arată că până în anul 1998 părintele a donat acestei biserici o sumă de 50 de milioane.

Întocându-mă la chitanţele amintite şi la biserica din Parohia Mihai Viteazul suma donată în perioada 1999-2002 este de 162 de milioane.

Părintele a contribuit cu sume de bani, pe care nu le voi mai enumera, şi la construcţia altor biserici cum ar fi: biserica din comuna Danciu, judeţul Vâlcea, biserica din parohia oraşului Victoria, schitul Acoperământul Maicii Domnului, biserica din Parohia Ostroveni, Rm. Vâlcea, biserica din Parohia Mihai Viteazul din Sibiu, biserica din Parohia Sf. Ilie din Baia Mare, biserica din Parohia Lunca Jiului, biserica Sf. Constantin şi Elena din Sibiu, biserica din parohia Gâvanu din Piteşti, biserica din Parohia Ştrand din Sibiu, catedrala ortodoxă cu hramul Sf. Ioan Botezătorul din Sibiu, biserica spitalului militar din Sibiu şi multe altele.

Preoţii acestor biserici pot da mărturie de tot sprijinul financiar dat de părintele.

Aş vrea să mai fac încă o singură remarcă şi anume:

Părintele nu se ducea la oricine, ci numai la anumiţi preoţi.

Mi-aduc aminte, odată, un vieţuitor din Sf. Mânăstire, care avea un băiat preot de mir, m-a rugat să-l rog pe părintele să meargă la Sf. Maslu, la biserica fiului său, ca să strângă bani pentru a o picta.

Eu am mijlocit, dar părintele mi-a spus: “Fiule, ştiu că preotul acesta nu ţine posturile, am mai fost o dată la el. Nu mă duc. Eu, mă duc şi eu la cine ştiu că ţine cât de cât rânduielile bisericii.”

Iubitor al statorniciei

       După cum părintele îmi spunea, nestatornicia apare din cauza lipsei de răbdare. Şi într-adevăr aşa este, căci omul răbdător în necazuri se bucură, în nevoi sporeşte, în ispite se veseleşte şi este gata spre ascultare cu îndelunga lui răbdare, este împodobit în dragoste, este desăvârşit, când este ocărât binecuvântează, în gâlceavă face pace, în ascultări este supus, în chinovia frăţimii este blând şi plăcut la sfat, poartă de grijă celor bolnavi şi este grabnic întru ajutorarea celor în necaz.

       Deci, într-adevăr, cine a câştigat răbdarea a câştigat şi virtutea statorniciei.

       După părerea părintelui, fratele începător trece prin trei etape pentru ca la sfârşit să câştige statornicia şi răbdarea, cele două virtuţi ce el le considera necesare oricărui călugăr.

Astfel, prima perioadă, o numea a evlaviei, în care fratele intră în obştea Sf. Mănăstiri îi vede pe toţi părinţii şi fraţii sfinţi, ceea ce îi dă o neîndrăzneală şi o smerenie bună încât îşi face ascultările cu dragoste, neosândind şi nejudecând pe nimeni.

A doua perioadă, o numea a transformărilor, în care fratele începe să cunoască mai de aproape pe vieţuitorii acelei obşti şi prin ispita vrăjmaşului diavol, începe să le vadă şi neputinţele lor fireşti. El, atunci, uitând să-şi privească păcatele sale începe să cârtească, să judece pe convieţuitorii lui şi chiar să-i osândească. De acum, spunea părintele, apare gândul nestatorniciei, crezând că în alt loc vei găsi ceva mai bun. Dar boala, de fapt este în acel frate, căci a pierdut evlavia faţă de ceilalţi şi a uitat să se osândească pe sine şi aşa a căzut în părere de sine.

Iar ultima perioadă este aceea în care apare adevărata sporire duhovnicească, când acel frate a învăţat să poarte sarcina celorlalţi, să îşi vadă păcatele sale şi să nu ia seama la păcatele altora.

Iar după această perioadă, după cum zicea părintele, apare statornicia, iar împreună cu ea virtutea răbdării. De aceea, pe toţi ucenicii îi sfătuia, nu numai prin viaţa sa, care era un exemplu de statornicie, ci şi prin sfaturi, să urmeze această faptă bună.

Astfel, ucenicii, privind viaţa părintelui, petrecută în Sf. Mănăstire, se foloseau şi îndemnau pe sine la aceeaşi nevoinţă.

Trecerea sa prin toate ascultările obştei suportând cu seninătate toate greutăţile ce i le-au adus, statornicia părintelui dovedită în anul 1960, prin neplecarea din Sf. Mănăstire în urma decretului 410-1959, precum şi suportarea tuturor schimbărilor ce au urmat după aceea: intrarea femeilor în mănăstire, schimbarea stareţilor, au fost ca o predică vie, ce dovedea din plin virtutea statorniciei ce o deţinea.

Deci numai această scurtă privire asupra vieţii părintelui era de ajuns ca ucenicii să se îndemne la aceeaşi virtute. Dar părintele nu se oprea aici ci îi îndemna zi de zi şi cu sfaturi precum: “Fiilor, apa trece, pietrele rămân”, “Aici să vă rămână moaştele”.

Prin aceste cuvinte simple vroia să-şi facă ucenicii să înţeleagă că necazurile şi ispitele vin, căci fără de ele nu ne mântuim, însă după ce ele trec adevăraţii călugări rămân neclintiţi, continuându-şi ale lor nevoinţe.

Alte sfaturi ale părintelui le voi prezenta în continuare spre a contura această latură bună ce o avea.

Mi-aduc aminte că a plecat un ieromonah de la Sf. Mănăstire în Sf. Munte şi părintele era tare supărat. Când m-am dus la el mi-a spus: “Să nu se pună musca pe tine. Când s-o pune, să-mi spui, ca s-o alungăm. Părintele numea “musca” pe diavol. Uite, au pus în el toate darurile şi precum vaca, după ce o mulgi, îţi dă peste găleata cu lapte aşa şi el, a vărsat toată osteneala altora şi a plecat. Mie nu-mi plac trăistarii, ce crezi că cu aceştia înfloresc mănăstirile noastre? Spune-mi: cât o să stea şi acolo? şi apoi se va întoarce!”

     Altădată, un frate a vrut să plece la Ierusalim şi părintele i-a spus: “Te duci usturoi şi ceapă şi tot usturoi şi ceapă te întorci, mai bine stai şi te duci la Ierusalimul ceresc.”

Părintele numea usturoi patima mâniei şi ceapă, semeţia, mândria.

     Altădată un frate voia să plece din mânăstire în Sf. Munte iar părintele i-a spus: “Mie nu-mi plac cei care umblă din mânăstire în mânăstire. Sunt precum copacii care îi scoţi din rădăcini şi îi sădeşti în alt loc. Adică nu mai fac roade. Tu ce crezi că Sf. Calinic a făcut mânăstirea asta cu trăistari ca tine?” Trăistari, părintele îi numea pe cei nestatornici.

     Altădată, era un frate ce tot inventa dureri de dinţi pentru a lua câte o binecuvântare de la părinte pentru a pleca în oraş. Părintele, dându-şi seama, i-a spus următoarele: “Mie nu-mi place să te tot duci prin oraş, căci monahul este în lume ca peştele pe uscat.”

     Părinţii şi fraţii, uneori, se duceau în pustie, într-un loc ce se numeşte “Coşurile”. Şi eu aş fi vrut să mă duc şi i-am zis părintelui, iar el mi-a răspuns: “Fiule, stai aici şi în timpul ăla pe care îl făceai pe drum mai bine citeşti la Psaltire.”

      Mi-aduc aminte că îmi apăruse apă la genunchi şi eu m-am dus la un părinte ce se pricepea la medicină şi l-am întrebat: “Ce să fac părinte, am apă la genunchi? -Du-te la doctor că e grav şi să nu apară complicaţii.” Eu, auzind aşa m-am dus la părintele Lavrentie să-mi dea blagoslovenie să mă duc la spital. Şi părintele mi-a spus: “Dumnezeu e doctorul, fă metanii şi îţi trece. Uite, fă câte 50 pe zi.” Şi ce credeţi? După un timp apa s-a dus. Apoi, mi-a apărut o infecţie la mână, la care părintele la fel mi-a spus şi aşa am scăpat şi de ea.

      Alt sfat a fost acesta: “Să taie lemne pe tine dar de aici să nu pleci! Uite şi eu sunt aici din 1944 şi cu timpul te obişnuieşti cu ascultările, începi să-i cunoşti pe toţi din mânăstire încât ştii să te porţi cu ei în aşa fel încât să treci pe lângă ei fără să fii vătămat sufleteşte de neputinţele lor.”

Iubitor al rugăciunii

Rugăciunea este însoţirea şi unirea omului cu Dumnezeu după Sf. Ioan Scăraru. Iar Sf. Ioan Damaschin spune că rugăciunea e înălţarea minţii spre Dumnezeu. Iar Sf. Diodoh al Foticeei spune că rugăciunea îi reaminteşte inimii ceea ce nu ar fi trebuit să uite niciodată pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, pe care ea o manifestă şi o întreţine.

Iar părintele Lavrentie o numea hrana sufletului sau televizor duhovnicesc prin care poţi vedea pe Dumnezeu. Mi-aduc aminte că venise un tânăr la părintele, ce se plângea că nu mai poate scăpa de obişnuinţa de a se uita noapte de noapte la televizor şi îi cerea sfatul cum să facă să scape de această patimă. Părintele doar atât i-a spus: “Uită-te la televizorul duhovnicesc care e inima ta şi acolo roagă-te folosind rugăciunea din Ceaslov, iar dacă nu-ţi place canalul acesta îţi recomand alt canal şi o altă emisiune ce e bine vizionată la 12 noaptea şi anume: să citeşti la psaltire câte o catismă şi te asigur că vei scăpa de acest obicei de-a pierde timpul noapte de noapte în zadar.”

Mie, când plecam la ascultare, îmi spunea părintele: “Vezi că văd tot ce faci, prin satelit! Mintea să se roage şi mâinile să lucreze.”

Părintele nu era mulţumit, ca ucenic al său, să mă rog doar la orele fixe, dedicate pravilei, ci el cerea o prezenţă continuă a lui Dumnezeu în mintea mea, iar către această prezenţă mintea să se roage cu suspinuri negrăite. Pe lângă această practică părintele vedea ca un început duhovnicesc evlavia faţă de duhovnic, apoi statornicia, canonul, pravila făcută zilnic şi nu în grabă ci încet chiar insistând să se repete unele rugăciuni ce le facem cu mintea împrăştiată.

Parcă îl aud cum îmi spunea adesea: “Fiule, nu ai făcut într-o zi canonul, eşti dezarmat şi poţi să ai ispite, iar dacă îl faci, fă-l cu atenţie, ca nu cumva să ţi-l cearnă dracul.”

Prima condiţie ce mi-o pretindea era să-mi îndeplinesc canonul. Canonul ce-l cerea ucenicilor nu era greu de îndeplinit, căci părintele îl dădea fiecăruia după puterile lui. Unui călugăr i-a zis: “Fiule, monahul trebuie să doarmă 3 ore pe noapte, să facă 300 de metanii şi 400 de închinăciuni. O noapte să doarmă pe scaun şi una întins. Iar rugăciunea lui Iisus, 100 de rugăciuni dimineaţa, 100 la ora 12 şi 100 seara.”

Această rânduială cred că a fost cea mai aspră ce am auzit-o vreodată dată unui ucenic. Dar, probabil, părintele ştia că acela o putea duce. Altuia îi spunea să doarmă 7 ore şi să facă 200 de metanii şi 300 de închinăciuni.

A doua grijă a părintelui era iniţierea ucenicului în rugăciunile liturgice. Astfel, a doua condiţie era ca eu să nu lipsesc de la slujbele bisericii: Vecernia, Pavecerniţa, Acatistul, Ceasurile şi Sf. Liturghie, dar dacă se întâmpla dintr-o pricină binecuvântată trebuia să i-o spun şi mă ierta.

Mi-aduc aminte că eu am ieşit odată din timpul pavecerniţei să dau la porci şi părintele, văzându-mă, căci era pe bancă, m-a chemat şi mi-a spus o istorioară din viaţa Sf. Pahomie. Cum un călugăr ieşea mereu din biserică şi fiind certat de stareţul său nu se îndrepta. Atunci, stareţul acesta s-a dus la Sf. Pahomie şi i-a spus. Iar Sfântul venind s-a rugat ca să i se deschidă ochii stareţului să vadă duhovniceşte. Şi aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu au văzut amândoi cum un drac îl apuca pe fratele de mână şi îl trăgea afară din biserică. Atunci, Sfântul ducându-se la frate l-a lovit cu toiagul său şi dracul a fugit. Certând şi pe frate, de atunci nu a mai ieşit niciodată din biserică.

Această istorioară mi-a dat de înţeles că altădată să nu mai ies în timpul slujbei, căci cu timpul, se poate face obicei şi cu greu îl mai poţi înlătura.

O altă condiţie era starea cu evlavie în biserică.

Părintele îmi spunea adesea că: Ai intrat în biserică, ai intrat în cer. Nu te mai uiţi cine intră şi cine iese, nici nu te gândeşti la lucruri deşarte, ci mintea să o ai la slujbă. Iubea să stai la strană şi să cânţi chiar dacă nu aveai voce sau ureche muzicală. Adesea îmi povestea  şi de Sf. Cucuzel şi zicea să cânţi ca să slăveşti pe Dumnezeu ca şi El să te slăvească pe tine.

Din biserică nu era de acord să ieşi în timpul slujbelor, cum am mai spus, să pomeneşti afară pomelnicele, nici gând. În timpul slujbelor nu spovedea, iar în timpul Sf. Liturghii nu vorbea deloc şi ne îndemna să ne închinăm adeseori. Unii părinţi mai vorbeau, dar părintele tăcea şi pomenea. Mi-aduc aminte că odată l-am rugat pe părinte să-mi facă molitfă de spovedanie şi era în timpul Utreniei şi mi-a spus: “Fiule, după slujbă, căci cum ai intrat în biserică, în ceruri ai intrat, toate după slujbă să le laşi, gândul tău să fie numai la Dumnezeu.” Dacă venea cineva ca să vorbească cu dânsul în timpul slujbei, nu vorbea cu el, ci îi spunea: “După slujbă, nu e nici o grabă!”

A treia condiţie era ca el, ca duhovnic, să se roage pentru toţi ucenicii lui.

Astfel am avut ocazia să-i observ cât de cât rânduiala rugăciunii. În fiecare dimineaţă făcea Acatistul Maicii Domnului cu Rugăciunea Dimineţii. Aprindea toate trei candelele: una la Maica Domnului, una la Mântuitorul şi una la Sf. Ierarh Calinic şi trei lumânări în numele Sf. Treimi, înaintea icoanei Sf. Treimi.

Pe lângă acest acatist făcea şi acatistul zilei; luni al Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, marţi al Sf. Ioan Botezătorul, miercuri al Sf. Ierarh Calinic, joi al Sf. Apostoli şi al Sf. Nicolae, vineri al Sf. Cruci, sâmbătă al tuturor puterilor cereşti şi toţi sfinţii, iar dumunică al Sf. Treimi.

Când pleca în călătorie mă punea, dacă el nu făcea, să fac pentru dânsul Acatistul Sf. Mina. Canonul îl făcea, dar numai închinăciuni şi pe acelea de pe pat, că nu putea să stea în picioare.

Pomelnicele sale de la chilie le pomenea de obicei după Utrenie, înainte Sf. Liturghii, după ce îşi făcea rugăciunile de dimineaţă şi Acatistul şi după masă. Îmi mai dădea şi mie să pomenesc şi îmi zicea: “Pomeneşte şi vei deveni ctitor de biserici!” pentru că banii de pe pomelnice îi dăduse la biserici. La ora 13 se odihnea pentru că noaptea iar pleca la Sf. Maslu, după Vecernie, până la 1 noaptea, uneori stând până la 2, când venea la Utrenie cu toate că nu se odihnise până la acea oră. Şi rugăciunea lui Iisus o spunea când era pe drum, în maşină. Seara citea toate Canoanele şi Paraclisul Maicii Domnului.

            Iar ultima condiţie, ce am văzut că o punea părintele celor ce veneau pentru tămăduire ori pentru rezolvarea unor probleme familiare sau de serviciu, era respectarea întru totul a sfaturilor lui, ca efectul să fie cel aşteptat.

Mi-aduc aminte că odată a venit o femeie ce nu se înţelegea cu bărbatul său şi, spunându-i părintelui necazul său, părintele i-a zis: “Femeie, eu mă rog, dar trebuie să faci şi tu ceva, să asculţi ce-ţi spun: Să te duci acasă şi să spui soţului tău iartă-mă bărbate, atât. Şi de fiecare dată când se porneşte spre mânie, atât să-i spui: iartă-mă!” Şi femeia cu rugăciunile părintelui şi făcând şi ea ascultare a început să se împace cu soţul până când a uitat să zică cuvântul: iartă-mă!

      Altădată, a venit un om, din Rm. Vâlcea, cu copilul bolnav la părintele, iar omul, după ce i-a spus părintelui necazul, aştepta vreo minune instantanee, aşa ca la circ. Dar părintele nu era magician, ca să-l vindece pe copil aşa dintr-odată, aşa că l-a întrebat: -Mă nene, ţii posturile de peste an, cele 4 posturi? Miercurea şi vinerea posteşti? -Nu părinte, dar faceţi o minune ca să-mi vindecaţi copilul. Că aşa vă laudă lumea, că faceţi minuni!

      -Mă nene, mă, du-te şi ţine posturile şi dacă faci ce-ţi spun mai vii şi mai vorbim. Şi apoi părintele a plecat în chilie.

      Acel om, din Rm. Vâlcea, a plecat şi a ţinut posturile un an de zile şi copilul i s-a făcut sănătos. În al doilea an nu le-a mai ţinut văzând că i s-a însănătoşit copilul. Dar nici nu s-a terminat bine anul că din nou i s-a îmbolnăvit copilul şi a venit din nou la părintele şi părintele atât i-a spus: “Fiule, trebuie să faci şi tu ceva pentru copilul tău. Ţine posturile.”
 

Sfătuitor şi plin de umor

 Un frate îi mai făcea focul şi mai lăsa uşa deschisă de la cameră crezând că se aprind mai repede lemnele. Dar fiind iarnă, părintelui îi era frig şi l-a răbdat de trei ori dar a patra oară, când a lăsat uşa deschisă, i-a spus în aşa fel ca fratele să nu se supere: “Fiule, închide uşa că intră ţânţarii.”

Părintelui îi plăcea să te îndrepte cu cuvântul blând, iar alteori te mustra glumind.

Părintele era împotriva avorturilor. El credea că majoritatea necazurilor vin în urma păcatului acestuia. Aşa că pe toţi care veneau la dânsul îi întreba astfel:

-Eşti căsătorit?

-Da.

-De câţi ani?

-De cinci ani.

-Şi câţi copii ai?

-Un copil.

-Puţin, un copil în cinci ani. Ce ai făcut cu ceilalţi? I-ai mâncat?

-M-am ferit de a-i naşte.

-Cât îţi dă Dumnezeu atâţi să faci. E păcat şi gândul acesta că nu vrei să faci copii, dar să mai şi faci avorturi. Dacă acesta, pe care l-ai avortat, era un suflet ales prin care Dumnezeu voia să-ţi mântuiască neamul tău?

Dacă mama poetului Mihai Eminescu nu voia să-l nască, nu îl mai aveam pe Eminescu.

Un copil este mai scump decât tot globul pentru că are suflet nemuritor. Dumnezeu pune sfletul în trupul copilului ca el să se mântuiască, să se bucure şi el de rai şi tu îl osândeşti, îl opreşti de a se naşte.

Să-i spui femeii că ea e holda lui Dumnezeu şi dacă naşte se aseamănă Maicii Domnului şi de fiecare copil ce-l aduce pe lume îngerii din cer se bucură. Aşa cum Fecioara Maria, când îngerul Gavriil i-a binevestit apropiata naştere a lui Hristos, a fost ascultătoare şi supusă şi i-a spus acestuia: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”, aşa să zică şi ea lui Dumnezeu când rămâne însărcinată: “Iată, Doamne, roaba ta, voi naşte copilul pe care mi l-ai dat Tu”. Aşa să faceţi, şi vă va merge bine.

     Într-o zi m-am dus la ora 5 la părintele şi când am intrat era un tânăr necunoscut, în cameră, iar părintele stătea pe pat şi vorbea cu el.

     Părintele, cum m-a văzut, mi-a spus să-i dau 300.000 de lei şi apoi acesta a plecat. Eu, nedumerindu-mă, pentru că părintele nu primea nici un cerşetor în chilie, l-am întrebat cine era şi mi-a spus că tânărul a intrat buzna peste el şi i-a cerut nişte bani, căci avea nevoie să plătească energia electrică.

     Eu atunci revoltat i-am spus: -Da bine părinte, nu trebuia să-i daţi. -Lasă, fiule, că dacă dăm, Dumnezeu ne dă şi nouă. Sărăcia l-a făcut să facă aşa ceva. Mai bine te-ai ruga pentru el decât să-l osândeşti. Dar n-a durat mult şi iar a venit să ceară bani şi părintele i-a dat din nou. A venit din nou, în acea zi, a treia oară, dar eu l-am dat afară, iar acesta s-a apucat să strige prin mânăstire.

     După aceea eu am luat geanta şi cu părintele sprijinit de mâna mea am ajuns jos la maşina ce îl aştepta să-l ducă la un Sf. Maslu la biserica din parohia Mihai Viteazul. La un singur maslu, la care părintele venea, se câştigau pentru construirea bisericii 20.000.000 lei de la credincioşii ce veneau.

     L-am ajutat să se urce în maşină şi cu toate că era foarte bolnav cu picioarele, părintele a început să glumească spunându-mi: “Ţine bine, ţine bine! Sunt bătrân şi leneş. Ajută-mă să-mi ridic piciorul. Aşa ca şi cu viii, nu ca şi cu morţii.” Apoi m-a binecuvântat şi mi-a mai zis: “Roagă-te pentru mine că ai putere multă în rugăciune.”

     A plecat dar n-a ajuns bine la poarta Sf. Mânăstiri că acelaşi cerşetor obraznic, a făcut semn maşinii, unde era părintele, să-l ducă şi pe el până jos la biserica pentru femei şi părintele a zis şoferului să oprească şi să-l ia.

     Această întâmplare, pentru mine, a fost incredibilă şi mi-a dovedit din plin răbdarea şi dragostea părintelui faţă de orice om amărât.

*

Odată, eram paznic şi părintele a venit pe la ora 4, cu fratele Dan, şoferul său, de la Sf. Maslu. Eu, deschizându-i poarta, a intrat în curte şi, binecuvântându-mă, mi-a spus: “Ce faci, fiule, pe căldura asta cu mănuşi?” Era iarnă şi ger şi eu i-am răspuns: “Ce să fac părinte dacă e frig?” Părintele mi-a zis: “Ce, eşti femeie? Lasă, stai cu mâinile goale, să te căleşti puţin.”

Părintele fusese la tinereţea lui un om dintr-o bucată, îmi povestea că în 1947 a fost zăpadă multă la Frăsinei şi a trebuit să plece cu părinţii după lemne. Cu topoare şi cu fierăstraie prelucrau lemnul şi îl duceau cu boii, pe frigul acela, la mânăstire. Iar când se întâmpla să-i îngheţe mâinile lua zăpadă şi le freca până se încălzeau, dar mănuşi nu purta. Deci pe semne acelaşi lucru vroia de la mine ca eu să mă învăţ cu greul şi să nu mai fug de el.

*

Odată, un frate l-a întrebat pe părintele dacă este de acord ca el să se facă schivnic. Părintele i-a spus că dacă se face să vorbească doar 7 cuvinte pe zi. Căci zicea că văzuse şi dânsul “schivnici” care vorbeau într-una. Aceste şapte cuvinte nu erau altele decât: ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul.”

*

Un frate era de rând la bucătărie şi părintele i-a spus: “Fiule, atât să vorbeşti la bucătărie, da şi nu. Altceva nimic. Că tăcerea şi liniştea sunt începutul rugăciunii.”

*

Odată, au venit nişte baptişti la părintele şi voiau să-l convingă că Maica Domnului nu trebuie cinstită, iar părintele le-a povestit despre o femeie ce făcuse Yoga şi se îndrăcise. Dânsul spunea că dacă-i făcea Sf. Maslu, dracul din ea, când se rostea numele Maicii Domnului, zicea: “Nu mai zi, mă, că mă arde. Împărăteasa mă arde.”

      Dar aceştia nici după cele istorisite nu s-au lăsat convinşi. Atunci, părintele le-a spus: ”Plecaţi de aici că voi sunteţi mai răi ca dracii. Adică ei recunosc că Maica Domnului e Împărăteasă şi că îi arde, dar voi nu.” Şi nu a mai vorbit cu ei.

*

Odată, a venit un domn din America şi i-a cerut sfatul ce să facă să-i meargă bine în afaceri şi în familie. Părintele i-a zis: “Ţine posturile de la cap la coadă. Duminica şi în sărbători mergi la biserică. Nu înjura, nu drăcui şi îţi va merge bine.”

Dar acesta i-a spus: Părinte dar acolo este altă viaţă nu e ca aici. Nu pot să ţin posturile că nici la biserică nu mă prea duc că lucrez şi duminica.

Atunci părintele i-a zis: Bă, ce nu e Dumnezeu şi aici şi acolo şi nu este aceeaşi Biserică Ortodoxă şi aici şi acolo? Adică cum e altfel? N-am ce discuta cu tine dacă nu ţi măcar atâta lucru.

*

Un frate, după ce a terminat o ascultare şi se certase cu şeful ascultării, i-a spus părintelui. Părintele i-a răspuns: “Fiule, ai pierdut toată osteneala, nu fi certăreţ, ci blând.”

*

Odată, a venit şoferul părintelui la chilia sfinţeniei sale. Aici, un alt ucenic dădea cu cremă pe picioarele părintelui, iar şoferul, văzându-i picioarele, l-a întrebat pe părintele: -Vă dor, părinte? -E o mică cunună. Dar ce, tu nu ai vreo cunună? Şoferul i-a răspuns că nu, iar părintele i-a zis: “Ba da, ai una, din şuruburi, piuliţe şi chei de maşină.”

*

Părintele era de acord ca românii din pricina sărăciei să lucreze în străinătate numai dacă respectivii ţineau posturile de peste an, adică cele 4 posturi, se spovedeau regulat şi se împărtăşeau şi cu condiţia să se întoarcă înapoi în ţară.

Să vă povestesc o întâmplare cu un prieten de-al meu.

Un ucenic al părintelui, care ţinea posturile, s-a hotărât să plece în Franţa ca să lucreze. Soţia lui fusese dată afară din serviciu şi se aflau într-o situaţie grea. Deci s-a dus la părintele, s-a spovedit şi cu binecuvântarea dânsului s-a hotărât să plece.

Prietenul meu, la fel, voia să plece şi el în acelaşi timp şi tot în Franţa şi coincidenţa a făcut să-i fac cunoştinţă cu ucenicul părintelui. Eu i-am spus părintelui şi mi-a zis să nu se ducă, are serviciu bun şi acolo sunt mii de secte şi dacă nu este tare în credinţă, se pierde.

Prietenul meu era inginer, nu ţinea posturile şi eu i-am dat dreptate părintelui şi i-am spus-o şi lui. Dar, din păcate, acesta nu a vrut să asculte şi a plecat în Franţa, cu binecuvântarea altui părinte, luându-şi concediu. Şi ce credeţi? Nici nu şi-a terminat concediul că l-au dat afară de la serviciu şi nici nu şi-a găsit ceva de lucru în Franţa. Toate acestea i s-au întâmplat datorită neascultării lui. Iar ucenicul părintelui şi-a găsit de lucru şi a rămas acolo.

Eu, toate i le-am spus părintelui şi el mi-a spus: “E, ai văzut, fiule, care sunt judecăţile lui Dumnezeu! Ăla pentru că era sărac şi plecase să lucreze cinstit, nu să fure, şi pentru că postea şi se ruga, nu l-a lăsat Dumnezeu, iar prietenul tău pentru că din dorinţa de a căpăta mai mulţi bani a plecat, şi-a pierdut şi serviciul ce-l avea.”

*

Cu ocazia venirii Papei în tară, părintele spunea, că atunci când Papa va renunţa la infaibilitatea papală şi se va smeri Patriarhului Constantinopolelui şi va schimba toate ereziile, va introduce posturile şi Sf. Liturghie Ortodoxă, atunci cu voia tuturor Bisericilor Rusă, Greacă şi Sârbă să se unească, altfel nu. Căci spunea că Biserica este trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii nu e Papa, ci este Hristos, căci aşa spunea Sfântul Apostol Pavel. Şi nu sunt două trupuri, ci unul, adică Biserica Ortodoxă, şi nu două capete, Hristos şi Papa, ci unul singur, Hristos, că El a spus: “Şi Tatăl Meu şi Eu lucrez până astăzi”, deci Hristos, cap al Bisericii lucrează în chip nevăzut în Biserica Sa, nu Papa.

*

-Fratele meu voia să plece într-o excursie şi avea un câine pe care voia să mi-l lase mie. Eu i-am spus părintelui, iar părintele mi-a spus: “Ce vrei, să-ţi iei câine ca să te apere de draci? Fiule, ţi-ai luat câine, ţi-ai luat idol! Mâncarea care o dai la un câine mai bine o dai la un cerşetor. Călugărul nu are nevoie să fie apărat de câini, ci are ca armă rugăciunea.”

*

Odată l-am întrebat de ce nu mai sunt chipuri spre viaţa de pustnic, iar părintele mi-a spus: “Fiule, astăzi nu mai cheamă pe călugări la pustie, căci mulţi dintre ei nu mai au smerenie.” Şi mi-a povestit că un monah, pe nume Maxim, a plecat la pustie şi noaptea i s-a arătat dracul şi i-a spus: “Dacă nu pleci de aici, te arunc în prăpastie.” Şi el de frică a făcut semnul Sf. Cruci, iar dracul a plecat, şi apoi şi el a fugit către mănăstire.

*

Un frate a fost rugat odată de părintele să-i spele nişte rufe, iar fratele i-a spus părintelui că i le dă la o maşină de spălat şi le spală ea automat. “Bă, lasă tu maşina şi spală-le cu mâinile tale, ca să ai şi tu plată, altfel îţi ia maşina plata.”

*

Un frate era de rând la bucătărie şi s-a dus la părintele să-i dea binecuvântarea, iar părintele i-a spus: “Fiule, să-mi aduci mere din Rai ca Sf. Eufrosim, bucătarul.”

*

Un frate mâhnit s-a dus la părintele şi i-a spus: “Părinte, nu am înţelepciune, ce să fac?” “Frica lui Dumnezeu îţi dă înţelepciune.”

*

Odată tot pe acest frate l-a întrebat: -Fiule, ştii care e cea mai mare filosofie? -Nu ştiu, părinte, i-a răspuns fratele. -E gândul la moarte.

*

Odată un penticostal a venit şi a vorbit cu părintele despre Maica Domnului. El îi spunea că Maica Domnului nu este pururea fecioară şi că a mai avut copii. Părintele atunci i-a povestit despre ereticul Serghie care avea 7 diaconiţe şi când au vrut să slujească toate s-au îmbolnăvit şi el a spus atunci că Maica Domnului nu a fost fecioară.

Şi s-a adunat sinod şi a fost condamnat la moarte prin înecare. Iar Maica Domnului s-a îndurat de el şi i s-a arătat în vedenie spunându-i: “Să ştii că sunt fecioară, Serghie.” Iar el nici atunci nu a crezut şi a murit înecat.

*

Odată a venit un frate de la altă mănăstire şi i-a spus că vrea să vină la Frăsinei să se facă preot de Frăsinei. Părintele i-a spus: “Fiule, să nu-ţi imaginezi, nici să accepţi vreun gând că ai să te faci cleric. Mai bine spune: Eu sunt cleric la vaci.” Căci el, acolo unde era la mănăstire, era cu ascultarea la vaci. “Sau fă-te “vicar” la ele, adică văcar, şi te mântuieşti.”

*

Altădată a venit un tânăr teolog şi i-a spus părintelui multe despre dogmele ortodoxe, despre atributele lui Dumnezeu, mai mult, cred eu, ca să-i arate părintelui că el învaţă bine, acolo, la teologie. Părintele, după ce a ascultat liniştit până ce a terminat tânărul teolog, i-a spus: “Fiule, Fericitul Augustin a vrut odată să scrie o carte despre Sf. Treime şi mergînd pe malul mării a văzut un copil că făcând o groapă în nisip o umplea, cu un ciob, cu apă din mare, şi el l-a întrebat pe copil ce face acolo. Copilul i-a răspuns: -Vreau să pun marea în groapa asta. Fericitul i-a răspuns: -Păi nu ai să poţi, fiule, iar copilul i-a răspuns: -Nici tu nu ai să poţi cuprinde, în cartea ta, toate despre Sf. Treime, căci este de neînchipuit această taină. Şi copilul s-a făcut nevăzut, căci era îngerul Domnului.”

Apoi, i-a mai zis părintele tânărului teolog: “Fiule, lasă tu lucrarea asta şi mai bine decât să bagi în minte tot felul de cugetări din astea despre Dumnezeu, sileşte-te să-L bagi pe Dumnezeu în inima ta luptându-te cu patimile din ea, căci El nu stă într-o minte semeaţă, ci într-o inimă smerită şi curată.”

*

Odată mi-aduc aminte că venise la părinte un om care nu credea că icoanele pot fi făcătoare de minuni. Atunci părintele i-a spus minunea ce s-a făcut când nişte evrei au luat o icoană a Mântuitorului şi au răstignit-o şi şi-au bătut joc de ea. Iar, spunea părintele, când au înfipt jidanii în icoană o suliţă, a ieşit din icoană sânge, şi, văzând toţi minunea, s-au făcut pe loc creştini.

*

Un frate, când era paraclisier, după ce bătea toaca, pleca la chilie şi apoi târziu venea la biserică, doar când era să dea cădelniţa. Este vorba de Slujba Utreniei. Iar părintele i-a spus: “Fiule, nu mai pleca după ce baţi toaca, stai la slujbă până la sfârşit, căci Împărăţia Cerurilor este a celor care se silesc. Şi numai silitorii o răpesc pe ea.”

*

Un frate se tot pieptăna şi îşi aranja părul în tot felul, iar părintele văzându-l că mereu se tot găteşte, i-a spus: “Bă, tu nu vezi, dar dracii joacă în părul tău, că îl ai plin de slavă deşartă. Caută să-ţi aranjezi părul smerit şi simplu.”

*

Altădată, a venit un ucenic apropiat, preot fiind, fără barbă, la părinte şi părintele i-a spus: “Babo! Ce eşti, părinte sau babă? Dacă Dumnezeu socotea de cuviinţă făcea să le crească femeilor păr pe faţă, iar la bărbaţi, nu. Dar vezi, Înţelepciunea a făcut invers. Şi tu te faci mai deştept decât Dumnezeu şi te razi. De acum să-ţi laşi barbă.” Şi preotul ştiţi ce i-a răspuns: “Da, părinte, dar şi protopopul nostru este fără barbă şi aşa cere şi la noi.” Părintele i-a răspuns: “Lasă tu protopopul, că el va da judecată de faptele sale, iar tu de ale tale.”

*

Altădată, l-a întrebat un preot pe părintele dacă poate să îngroape în cimitir un om care s-a sinucis, dacă episcopul locului îi dă ascultarea aceasta. Părintele i-a răspuns: “Nici clopotele nu se trag căci el s-a osândit la iad, nici la Sf. Liturghie nu se pomeneşte, iar tu să nu-i faci slujbă, că Dumnezeu este mai mare decât omul şi ţi se cade să-ţi fie frică de El, nu de om. Numai dacă cel care s-a sinucis a fost bolnav cu capul atunci, poţi să îi faci.”

*

Un frate postea lunea, miercurea şi vinerea, căci aşa primise ascultare de la părintele (adică ajuna) şi nu voia să se mai ducă la masa de la ora 12. Iar părintele i-a spus: “Fiule, du-te şi fă prezenţa şi apoi vii la mine.” Acest sfat i l-a dat pentru ca el să nu iasă din rânduiala părinţilor şi chiar dacă nu mânca să fie la masă cu toată obştea.

*

Odată mi-a povestit că acasă tatăl său nu avea sobă de cărămidă, ci din fier, şi părintele s-a dus în sat şi a învăţat cum se fac sobele din cărămidă şi s-a dus la el acasă, asta după 16 ani de când plecase, şi i-a făcut tatălui o sobă din cărămidă. Tatăl lui i-a spus: “Fiule, prin tine mi-a băgat Dumnezeu căldura în casă.”

*

Un frate din mănăstire se smintise de unii fraţi care provocaseră nişte mici neorânduieli şi ducându-se la părintele s-a plâns, iar părintele i-a spus: “În mănăstire trebuie să fii ca o albină, să culegi ce este bun şi ce e rău să laşi în voia lui Dumnezeu.”

*

Un frate primea de la părinţi tot felul de bunătăţi, iar părintele i-a spus: “Dă-le de pomană, şi tu şi ei luaţi plată în cer.”

*

Odată, aceluiaşi frate i-au trimis un material fin ca să-şi facă o rasă. El, făcându-şi şi văzându-l părintele i-a spus: “Dă-o de pomană şi uite rasa mea de binecuvântare.”

*

Altădată, unui frate, părintele i-a dat sarcina să-i facă o mâncare de ciuperci. Fratele a făcut-o, dar a băgat în ea şi soia. Părintele văzând soia în mâncare i-a spus: “Iartă-mă că eu nu mănânc căci e ca şi carnea.”

*

Odată, a venit un infractor, renumit în Rm. Vâlcea, ca să-l ia pe părintele la Sf. Maslu, acasă la el. Iar părintele l-a refuzat zicându-i: “Mă nene, mă, nu mai pot, sunt şi eu bătrân. Nu vă mai gândiţi: Băi, moşul ăsta mai poate? Şi dacă vin cade casa pe mine? Şi abia când a venit a doua sau a treia oară s-a dus, dar cu multe insistenţe.”

*

            Odată, a dat telefon o femeie văduvă din Canada şi l-a întrebat pe părinte dacă se poate recăsători, iar părintele i-a răspuns: “Decât să ardă, mai bine se recăsătoreşte.”

*

            Nu vedea sporirea unui frate care glumea adesea sau râdea. Odată fiind în biserică a văzut un frate care râdea, iar părintele i-a spus: “Râzi, râzi în biserică, pesemne nu ai păcate pe care să ţi le plângi!”

continuare în  pag. 2 >>