Mărturiile autorului
despre Părintele Lavrentie

continuare din pag. 1

Duhovnic

Pentru a-l vedea pe părintele Lavrentie în toată măreţia sa ca ucenic am observat că era necesară o privire mai adâncă asupra personalităţii sale. Nu trebuia să te opreşti la neputinţele sale fireşti, ci trebuia să priveşti dincolo de ele ca să afli duhovnicul, mijlocitorul ce era între tine şi Dumnezeu, purtătorul de har şi trâmbiţa lui Dumnezeu prin care puteai afla cuvântul mântuirii.

Mulţi s-au oprit privindu-l pe părintele superficial şi astfel unii s-au smintit, alţii l-au judecat, osândit şi poate chiar au renunţat să se spovedească la el spunând că nu înţeleg ce spune ori acuzându-l că nu mai aude bine sau nu are timp de ei.

Într-adevăr, vârsta sa i-a adus şi anumite boli, ajunsese să vorbească greoi şi să poarte o proteză la urechea dreaptă pentru a auzi, dar dincolo de aceste neputinţe trupeşti se afla comoara ce era duhovnicul Lavrentie, omul ce stătuse 54 de ani în viaţa monahală.

Dacă aceştia ştiau să-i poarte neputinţa, să-l înţeleagă, atunci ar fi pătruns cred mai adânc acolo unde era icoana ce a zugrăvit-o părintele în inima sa prin îndelungatele sale osteneli de o viaţă. Cred că numai privirea acestei icoane, ce era o frumoasă îmbinare de virtuţi, ne-ar fi umplut de har.

Dar cred că deoarece evlavia fiind puntea de pătrundere la aceasta, puntea dintre noi ucenicii şi ceea ce era părintele Lavrentie înăuntrul său, lipsa aceasta ne-a adus la o superficialitate care ne-a împiedicat să ne folosim din plin de ceea ce părintele deţinea în sine. Şi dacă ne-am fi folosit atunci cred că ne era de ajuns ca acum când nu mai este dânsul să sporim comoara, să ajungem şi noi la sfârşitul nevoinţelor noastre.

Eu cu nevrednicie voi încerca să mai redau o fărâmă din această icoană ce am încercat să o zugrăvesc în această carte şi această fărâmă o voi intitula duhovnicul Lavrentie.

Ca duhovnic, am observat că părintele niciodată nu căuta să te ocărască cu mânie pentru un păcat. Orice neascultare îi făcea vreun ucenic, părintele tot îl primea la spovedanie, chiar trimitea după el.

Mi-aduc aminte de un ucenic ce-l judeca pe părintele şi din cauza asta nu se mai spovedise la el de mult timp. La aceasta părintele m-a trimis să-l chem să se spovedească. Dar el se îndărătnicea şi nu voia. Eu m-am întors şi i-am spus părintelui. Atunci ce credeţi că a făcut, m-a trimis să-i spun că îşi cere iertare pentru ce i-a greşit. Vă daţi seama, părintele şi-a cerut iertare de la ucenicul său îndărătnic, numai ca să-l câştige sufleteşte, ca să-l scoată din cursa dracului.

Dar din păcate tot aşa a rămas ucenicul său, când trecea pe lângă locul unde stătea părintele nici blagosloviţi nu zicea, ci părintele îşi punea mâna la piept şi spunea: “blagosloviţi, milostiviţi” şi îl binecuvânta.

Aşa, părintele se smerea pentru a-i folosi pe ucenici.

Acel ucenic s-a reîntors la părintele şi a început din nou să se spovedească, dar, părintele nici nu l-a muştruluit, nici nu a amintit ceva de îndărătnicia de dinainte. Aşa l-a apropiat mai mult pe ucenic şi l-a încurajat să meargă înainte.

Când spovedea, părintele nu încuraja niciodată pe ucenici promiţându-le nişte lucruri ce ei le doreau s-au lăudându-i, ci avea un mod aparte de a-i încuraja, întărindu-i în frica lui Dumnezeu.

Eu l-am întrebat:

-Părinte, dar cum e bine să încurajezi pe un ucenic? E bine să-i promiţi nişte lucruri ce el le doreşte sau să-l lauzi?

- Nu, fiule, nu-l vei încuraja niciodată cu astfel de făgăduinţe sau lăudându-l, acestea îl bagă pe el în mândrie şi nu-l vei îndrepta. Ştii ce spune înţeleptul prooroc David: “Începutul înţelepciunii este frica lui Dumnezeu.” Deci numai aşa îl faci pe ucenic să se îndrepte şi să se înţelepţească, făcându-l să se teamă de Dumnezeu. Încurajarea prin laudă sau prin promisiuni este lumească, nu e duhovnicească.

Părintele nu era doar un simplu spoveditor, ci se implica în viaţa ta şi încerca să poarte sarcina împreună cu tine.

Mi-aduc aminte când a murit bunica, părintele nu mi-a dat voie să mă duc la înmormântare şi mi-a zis: “Fiule, lasă morţii să-şi îngroape morţii lor. Ţine post împreună cu mine 40 de zile pentru sufletul ei, citeşte la Psaltire pentru ea şi pune-o zilnic la parastas şi la Sf. Liturghie şi o vei ajuta mai mult aşa decât dacă te-ai duce acolo. Fă şi milostenie pentru ea după putere.”

După 40 de zile aflu de la nişte fraţi de mănăstire că s-au întâlnit cu mătuşa mea care le-a povestit un vis pe care îl avusese verişoara mea după moartea bunicii.

Se făcea că verişoara mea era dincolo de un râu şi pe malul celălalt, se întindea o câmpie plină de flori, iar cerul ce se afla deasupra ei era inundat de o lumină strălucitoare. Acolo, în câmpia aceea era şi bunica care îi spune verişoarei următoarele cuvinte: “Mamă, nu e bine pe unde mergi tu, vino unde sunt eu, căci tare bine este aici.”

Acest vis l-am povestit părintelui, iar dânsul mi-a spus: “Fiule, deşi nu e bine să crezi în vise, dar s-ar putea să fie de la Dumnezeu, şi arată că ea s-a mântuit.”

Într-adevăr aşa cred şi eu, căci dânsa a murit de cancer, după 3 ani de suferinţă. Fetele ei au dus-o la doctor unde a făcut citostatice, i-au schimbat sângele, îi făceau morfină, căci avea dureri îngrozitoare care i-au luat o parte din păcate şi când a murit, a murit spovedită şi împărtăşită.

Aşa că Sf. Liturghie şi rugăciunile părintelui Lavrentie au ajutat-o să se mântuiască.

Părintele ajuta cu rugăciunea, dar nu dădea înapoi să ajute şi trupeşte pe ucenic.

Odată, am avut probleme cu ochii şi i-am spus părintelui şi dânsul m-a luat la Sibiu seara, a vorbit cu ucenicii dânsului să-mi rezolve problema tot în noaptea aceea încât într-un timp scurt am făcut şi analizele corepunzătoare şi tot el mi-a cumpărat şi ochelarii, ca apoi să mă aducă la Sf. Mănăstire.

Dar ce m-a bucurat a fost că părintele, ca duhovnic, nu pregeta să ajute şi pe alţi părinţi şi fraţi, chiar dacă nu se spovedeau la sfinţia sa.

Mi-aduc aminte că pe trei vieţuitori, la fel, i-a dus la spitalul militar pentru a se opera: unul de prostată, altul de apendicită şi altul de ocluzie intestinală.

Deci, nu favoriza pe ucenicul ce-l spovedea mai mult decât pe alt frate.

Ajuta ucenicii şi cu bani încât le dădea pentru a cumpăra cele de trebuinţă, îi ajuta cu cărţi duhovniceşti, piese de schimb, căci avea doi ucenici şoferi, haine, tot felul de fructe, dulciuri sau brânză.

Părintele nu avea o regulă după care spovedea, ci fiecare îşi alegea singur timpul la care se spovedea, unii chiar la o lună, însă dacă părintele vedea că întârzie trimitea după ei.

Pe un ucenic îl spovedea zilnic şi îl întreba cum şi-a făcut pravila, canonul, adică la timpul potrivit, cu împrăştiere, cum şi-a făcut ascultarea, dacă şi-a făcut-o urmărind vreun scop lumesc ori pentru slava lui Dumnezeu, dacă a făcut-o cu rugăciunea în minte. Pe acesta îl împărtăşea în posturi săptămânal, dar cu condiţia să ajuneze lunea, miercurea şi vinerea, iar în afara posturilor îl împărtăşea în fiecare sărbătoare.

Era duhovnicul care nu se lăsa influenţat de clevetirile altor vieţuitori ci îşi ocrotea ucenicii. Mi-aduc aminte că acest ucenic postind mai des a născut în sufletele unor fraţi tulburare încât ziceau: “Uite şi ăsta ce se făţărniceşte, e plin de mândrie şi neascultare şi aşa îl vorbeau de rău.”

Atunci unul mai îndrăzneţ s-a dus la părintele Lavrentie şi i-a spus: “Părinte, ucenicul sfinţiei tale nu mănâncă la masă cu toţi ceilalţi, nu se ţine de rânduială, posteşte mereu cu făţărnicie.” Ştiţi ce i-a răspuns părintele? “Mă nene, mă, ce ai tu cu el, că posteşte şi pentru tine.” Şi rânduiala nu i-a schimbat-o ucenicului, ci l-a lăsat să postească în continuare, dar îl verifica, în fiecare zi, la gânduri, întrebându-l fiecare scop cu care făcea faptele bune.

Dacă cumva erai ocărât sau altcineva îţi făcea vreo nedreptate şi tu te duceai să i te plângi la spovedanie niciodată nu te îndreptăţea, ci te învinuia tot pe tine căutând să înţelegi că tot tu eşti de vină de tulburarea ivită. Şi vă spun, niciodată nu căutai să te dezvinovăţeşti la spovedanie.

Când era econom al Sf. Mănăstiri era duhovnicul multor părinţi şi fraţi, dar după ce a ieşit din economat, mulţi dintre ei l-au părăsit învinuindu-l că nu aude bine, că vorbeşte gângav, etc. Dar nici părintele nu i-a ţinut cu forţa ci şi-a păstrat doar 7 ucenici, de care avea nevoie, 2 şoferi cu care pleca la Sf. Maslu, 2 ucenici de chilie, un diacon, etc. Dar şi pe aceştia îi mai proba din când în când.

Şi eu am avut unele ispite la începutul uceniciei mele părintele mă spovedea rar şi de multe ori mă amâna şi asta o făcea ca să mă încerce. Iar când mă duceam la el mă întreba: “Ai fost la părintele Paisie şi te-ai spovedit?” Dacă te duceai şi nu aşteptai să te spovedeşti îţi spunea: “Du-te la el dacă vrei în continuare.” Dacă nu voiai, te primea în continuare. Aşa m-a probat un an, apoi m-a spovedit zilnic.

Dintre mireni nu mai spovedea la mănăstire pe mulţi doar pe ucenicii apropiaţi, ce ţineau toate posturile de peste an, nu fumau, nu făceau avorturi, iar pe cei pe care nu-i cunoştea îi trimitea la părintele Paisie. Părintele, dacă nu îl ascultau, decât să se osândească, căci ei nu-l ascultau, le dădea libertatea să se ducă ori unde vor, la orice duhovnic, să facă după voile lor, dacă ascultările ce le dădea sfinţia sa ei nu le considerau bune.

Femeile le spovedea, căci îmi spunea că femeia este cea care poate influenţa cel mai bine copiii şi chiar bărbatul. Aşa că a căutat să le facă pe femei conştiente de atribuţiile lor sociale şi chiar de educarea copiilor lor. Pe multe le oprea de a mai face avorturi, le îndemna să nască câţi copii le dădea Dumnezeu. Părintele numea femeia “holdă a lui Dumnezeu”.

Uneori când pleca în duminici sau sărbători la biserica de sub Sf. Mănăstire Frăsinei, spovedea şi şase ore, poate şi mai mult. Când pleca la Sf. Maslu în oraşele Sibiu, Piteşti şi Rm. Vâlcea, nu spovedea pe orişicine dintre bărbaţi, aşa că îşi făcuse un număr de ucenici care ţineau toate posturile de la cap la coadă, se împărtăşeau regulat, se duceau la biserică în sărbători şi duminica, nu fumau, nu se îmbătau.

Când se ducea la Sibiu şi la Piteşti se strângeau în jurul său ca într-o familie, centrul duhovnicesc fiind părintele.

*

Acum aş mai vrea să reamintesc două întâmplări ce ar contura cred foarte bine modul de a se purta al părintelui cu ecenicii săi.

Un ucenic de-al părintelui fusese dat într-un ziar local de mama lui. În acel articol mama acuza Sf. Mânăstire că îi ţine cu forţa copilul. Atunci părintele, ca să liniştească mama revoltată, a făcut în felul următor: a luat pe acel ucenic cu el să facă taina Sf. Maslu la părinţii lui acasă. Mama văzându-şi copilul s-a bucurat foarte mult şi după ce părintele a terminat Sf. Maslu a fost invitat de mama acea la masă. Acolo s-a discutat foarte mult asupra viitorului ucenicului părintelui.

Când a trebuit să plece părintele s-a adresat ucenicului de faţă cu părinţii îndureraţi în felul următor: “E, ce faci vii cu noi sau rămâi acasă? Ucenicul a răspuns că vine la mânăstire, căci era hotărât să urmeze calea monahală.” Acest lucru îl ştia şi părintele, dar pusese această întrebare special ca mama răzvrătită să se convingă că de bună voie şi nu obligat copilul ei stătea în Sf. Mânăstire.

Tot acelui ucenic al părintelui mama i-a făcut multe recursuri la armată pentru a fi încorporat, căci avea 18 ani, şi nu satisfăcuse stagiul militar. Ucenicul era foarte bolnav având hepatită cronică şi multe alte boli ce îl împiedicau să facă armată. Însă mama cu relaţiile ce le avea a încercat să-l scoată din mânăstire într-un mod viclean.

Părintele, ce a făcut: a chemat pe ucenic în Sf. Altar din Sf. Mânăstire şi l-a însemnat cu Sf. Moaşte pe cap şi l-a binecuvântat zicându-i: “Stai liniştit, fiule, dacă nu fac eu ca duhovnic ceva pentru tine, atunci cine altul,” şi în noaptea aceea l-a dus la Piteşti la Spitalul Militar unde în urma analizelor a ieşit că era foarte bolnav şi i s-a dat livretul militar.

Astfel înţelegea părintele relaţia între duhovnic şi ucenic. El nu se mulţumea să fie doar un simplu spoveditor, ci se implica în viaţa ucenicilor. Îi ajuta materialiceşte dar şi duhovniceşte enorm, deoarece considera că pentru ca o relaţie duhovnic ucenic să fie bună era necesar un sacrificiu care să pornească mai întâi de la el ca duhovnic, ca prin acest exemplu ucenicul să capete încredere în povăţuitorul ce î-l călăuzea. Ca ucenicul să vadă un om ce ţine la el, ce îşi pune tot sprijinul pentru mântuirea lui.
 

Model de ascultare şi de hărnicie

Fericit este cel ce-a dobândit ascultarea adevărată şi nefăţarnică, căci unul ca acesta se supune şi nu murmură, este gata spre tot lucru bun, mulţumeşte în necazuri, nu se mută din loc în loc, nu umblă din mănăstire în mănăstire, rabdă în locul în care este chemat şi nu este stăpânit de trândăvie, nu se bucură de odihnă. Un astfel de om a fost şi părintele, plin de virtutea ascultării.

Dacă ar fi să mă gândesc la toate ascultările la care s-a supus părintele în toată perioada cât a stat în Sf. Mănăstire, ar fi de ajuns, reamintindu-le, să-i dovedească supunerea sa faţă de Dumnezeu şi faţă de stareţii acestui sfânt locaş.

Era anul 1944 când a ajuns în incinta mânăstirii şi după cum părintele mărturisea primul lucru ce l-a făcut stareţul Simeon Combei a fost să-l pună cum am mai amintit, următoarei încercări: l-a trimis să stea într-un dormitor comun, al muncitorilor şi timp de trei luni l-a pus la diferite ascultări de la bucătărie până la tăiatul lemnelor pentru iarnă, nespunându-i nimic referitor la acceptarea sa în obştea mânăstirii.

Dimineaţa la ora 7 economul mânăstirii, părintele ieromonah Calist, ori ajutorul său, monahul Ilarie, bătea într-o tochiţă de metal în urma căreia părintele trebuia ca împreună cu toţi vieţuitorii mânăstirii să se strângă pentru a primi ascultările din acea zi. Deoarece Sf. Liturghie se făcea doar în duminici şi sărbători şi în cursul zilelor se făceau Ceasurile împreună cu un acatist, la biserică stătea doar paracliserul împreună cu preotul de rând. Restul părinţilor erau cum am amintit la diferite ascultări încât toate treburile gospodăreşti de mânăstiri se săvârşeau cu ei. La ora 13 se opreau din muncă când serveau masa, după care se odihneau o oră, că apoi iar munceau până la ora 7 seara după Vecernie. Urma apoi să mănânce, să stea la slujba Pavecerniei şi să-şi facă pravila, ca apoi să se odihnească până la ora 12 noaptea, când se sculau şi se apucau să-şi facă canonul până la 1 noaptea, ca apoi să stea la slujba Utreniei până dimineaţa la ora 4.

Economul Calist şi ajutorul său erau nelipsiţi la slujba de noapte. Ei supravegheau dacă venea toată obştea la slujbă şi dacă lipsea cineva, neavând motiv binecuvântat, i se dădeau a doua zi metanii la masă.

Astfel a stat părintele 3 luni de zile şi celelalte zile până a fost dat la altă ascultare, şi anume aprovizionarea mânăstirii cu cele necesare traiului. Astfel pleca dimineaţa, după slujba Utreniei, cu căruţa trasă de boi spre metocul din Rm. Vâlcea, apoi mai departe până la Strejeşti Drăgăşani, de unde aducea vin pentru Sf. Liturghie. Mai pleca cu lemne până la metocul din Rm. Vâlcea, unde stareţul Simeon vindea lemnul şi cumpăra grâu şi porumb. Apoi părintele se întorcea cu grâul şi porumbul până la moara mânăstirii, unde trebuiau măcinate, şi de aici cu caii era dus la mânăstire.

Părintele pleca apoi şi la Caracal, acolo stând şi mai mult timp, căci a fost numit şi metocor, având grijă de terenul mânăstirii de acolo.

Această ascultare nu a fost uşoară şi fără primejdie, că de multe ori se primejdia din cauza hoţilor, iar când pleca pe drum îl prindea ploaia sau avea de suportat frigul iernii.

Dar prin mila Maicii Domnului a trecut şi ascultarea asta şi i-a fost dată alta, în anul 1945, şi anume la oile mânăstirii, până în anul 1948.

Era el cu încă un părinte, Sofronie. Dimineaţa la ora 4 dădeau oile la strungă, le mulgeau şi apoi le scoteau la păşunat, mergând cu ele şi 15 km, aproape de Schitul Pătrunsa sau alte locuri ca: Lotrişor, Roişte. Acolo stăteau mai mult, dormeau lângă oi rezemaţi cu spatele de vreun copac. Uneori îi pridea ploaia, şi părintele fiind mai tânăr trebuia să alerge după ele, şi nu erau puţine, ci 200. Nu apuca să se odihnească bine că părintele Sofronie îi spunea: “Bă, Gavrilă, du-te şi adu oile de pe dealul ăla!” Şi părintele se ducea şi nu ajungea bine că iară auzea: “Bă, Gavrilă, vezi, du-te şi adu-le că s-au îndepărtat!”

Cu timpul însă devenise cioban foarte bun, dar în anul 1948, pe la începutul lui noiembrie, pe cînd era cu oile la iernat la metocul Seci, vizita stareţului ieromonah Simeon Combei îi aduce o nouă veste şi anume hotărârea conducerii mânăstirii de a-l face monah.

Deşi el ar fi vrut să rămână în continuare cioban, se supune, şi de sărbătoarea Sf. Apostol Andrei este tuns în chipul îngeresc, punându-i-se numele de Lavrentie.

Nu după mult timp după acest eveniment părintele este dat cu ascultare la stâna mânăstirii. Aici era cu încă un monah bătrân, Stelian.

Amândoi luau laptele de la oi şi vaci şi o parte îl închegau făcând brînză, iar alta o dădeau la masa de obşte. Pe lângă această sarcină mai aveau grijă de vacile mânăstirii, boi, căci aveau 4 perechi de boi, găini şi porci.

În anul 1949, nu după mult timp după hirotonisirea sa întru diacon, părintele este numit ajutor de econom.

Părintele ieromonah Calist retrăgându-se din economat a lăsat în locul său pe monahul Ilarie, om destoinic şi cu frica lui Dumnezeu. Acesta, pentru simţul gospodăresc ce a văzut că îl avea părintele Lavrentie, îl alege ajutorul său în ascultarea sa.

Şi astfel, după declaraţiile muncitorilor bătrâni, părintele lucra alături de ei de dimineaţa până seara în tăcere şi rugăciune. Era foarte sever cu ei în ceea ce privea treburile de făcut, dar le dădea tot ceea ce aveau de trebuinţă la casele lor.

Părintele era dus, depinde de sezon, ba la arat, la semănat, la grădină, la pus cartofi, la pusul fasolei, lucrând cu dragoste, ştiind că din roadele ostenelilor lui se satură gurile flămânde ale oamenilor necăjiţi şi că prin efortul lui depus, fraţii şi părinţii aveau cele de trebuinţă pentru a se ocupa cu mai multă râvnă către cele duhovniceşti.

În fiecare duminică, însă, slujea Sf. Liturghie împreună cu părintele ieromonah Paisie. Şi după cum el însuşi mărturisea ucenicului său de chilie, pentru el nu era bucurie mai mare ca aceea de a săvârşi la sfârşitul fiecărei săptămâni dumnezeiasca liturghie. Este greu să ne imaginăm frica sfântăşi veghea lui din cuprinsul fiecărei săptămâni, ca la sfârşitul ei să se învrednicească a se împărtăşi cu Hristos.

Ca ajutor de econom a stat până în 1961 când este numit econom de către noul stareţ, arhimandritul Neonil Ştefan. După ce a fost numit econom, cu bucurie şi râvnă îl asculta pe stareţul său, îndeplinind sarcinile grele şi uşoare care-i erau încredinţate.

O primă însărcinare a fost de a construi un hambar pentru porumb. El fiind un om practic, energic şi cu inimă curată, după cum mărturisesc toţi cei care l-au cunoscut, muncea alături de muncitori. De aceea, tot ce atingea el primea binecuvântare din belşug şi aceasta se întâmpla deoarece lucra cu rugăciunea în minte şi ca pentru Dumnezeu.

Căuta ca munca să fie îndeplinită temeinic, toate să fie aranjate cu chibzuială şi precizie.

Un frate i-a cerut nişte sfaturi referitoare la ascultările pe care le săvârşea, iar părintele i-a spus: “Fiule, dacă mâinile lucrează şi mintea se roagă, Dumnezeu te ajută să termini cu bine orice ascultare”. Cine poate spune eforturile şi greutăţile lui în această ascultare dificilă şi de răspundere. Pe vremea aceea nu erau nici tractoare pentru lemnul necesar construcţiei, nici drujbă. Trebuia să se ducă cu boii şi după ce tăiau un copac cu fierăstrăul, îl cărau până la gater, unde era prelucrat.

Zdrobit de oboseală, părintele Lavrentie, într-o noapte, când se întorcea cu un astfel de lemn din pădure, a căzut într-o prăpastie şi şi-a rupt piciorul. Muncitorul care era cu el a lăsat boii, alergând la Metocul de la moară şi chemând un ajutor, l-au dus cu pătura până la Sfânta Mănăstire. Acest incident l-a ţinut mult timp la pat, până piciorul s-a făcut sănătos.

După însănătoşire, părintele aducându-şi aminte de cuvântul Sfintei Scripturi că “Împărăţia cerurilor se ia cu sila şi numai cei ce se silesc o răpesc pe dânsa”, a început din nou să muncească până a terminat acest hambar.

Părintele stareţ, convingându-se după toate cele petrecute, că are un om capabil şi demn de încredere, i-a dat o nouă ascultare şi anume, aceea de a construi noi grajduri pentru vaci, întrucât cele vechi se surpaseră din cauza zăpezii.

Părintele, aducându-şi aminte cuvintele Sfântului Isaac Sirul “Huzurul şi trândăvia sunt moartea sufletului, se poate să-l păgubească mai mult decât dracii”, s-a apucat de lucru şi nu după mult timp a terminat şi această ascultare, după care au urmat şi altele, pe care doar le amintim: pietruirea drumului de la intrarea în Sfânta Mănăstire, până la izvorul Sf. Calinic, construirea unei stăreţii noi şi a unei trapeze, înlocuirea acoperişurilor chiliilor din jurul bisericii, realizarea unui balcon nou la stăreţia veche în locul celui din lemn etc.

În timpul cât a fost econom, mai mult de douăzeci de ani, este imposibil de cuprins toate eforturile şi toată osteneala părintelui în toată această perioadă până în 1987 când renunţă şi iese la pensie din cauza bătrâneţii.

Aceasta este pe scurt activitatea părintelui ce a depus-o în acest Sfânt Locaş şi cred că este destul de sugestivă spre a contura această parte bună ce a avut-o părintele Lavrentie. El a fost un model de ascultare şi muncă pentru mulţi călugări ce au trăit aici.

Neiubitor de sine, ci plin de jertfelnicie

 Iubirea de sine este începutul tuturor patimilor. Ea se manifestă sub forma unei exagerate dragoste faţă de noi înşine.

 Când omul iubeşte exclusiv sufletul lui şi trupul lui, ignorând cu desăvârşire pe Dumnezeu şi pe semenii lui, atunci spunem că este egoist, în consecinţă este opus faţă de dragoste şi cumpătare.

 Sfântul Maxim spune că egoismul îl îndeamnă pe om să se intereseze mai mult de ceea ce trebuie pentru plăcerea alimentelor, desfătarea altor lucruri, confort, bună petrecere. Această patimă îl face pe om să dorească comodităţile trupului în locul virtuţii eforturilor.

 Egoistul nu se interesează deloc de vindecarea sufletului şi de slava lui Dumnezeu, nici de ajutorarea fraţilor lui, ci se interesează exclusiv de el însuşi.

 Egoismul crează gânduri pentru diferite boli şi astfel constrânge sufletul la faptul de a nu-şi asuma ostenelile ascetice pentru păstrarea poruncilor lui Hristos şi vindecarea de diverse patimi care îl acaparează.

 Egoistul nu vrea să se observe pe el însuşi, nu vrea să simtă sărăcia lui spirituală şi cu timpul în el se nasc: lauda de sine, automulţumirea, lăcomia, desfrâul, vanitatea, invidia şi apoi trufia.

Deci este necesar ca omul să scape de această groaznică patimă, adică de iubirea de sine. Şi pentru aceasta se cere omului să fie stăpânit de dăruire, să nu ezite să facă orice jertfă şi să intre în orice fel de strâmtorări ca să păstreze poruncile lui Hristos.

Se cere strădania ca să manifeste dragoste faţă de semenii lui. Deoarece egoismul ne închide în noi înşine, trebuie să existe o deschidere faţă de fratele nostru. Din această cauză omul trebuie să sacrifice orice lucru care îi produce repaus şi confort (comodiatea trupească).

Ca model avem sfinţii care au manifestat această dragoste jertfitoare în viaţa lor, ei mai presus de propria lor mântuire doreau mântuirea fraţilor lor. Şi dragostea aceasta a lor nu au arătat-o numai prin distribuirea de bani, ci şi prin transmiterea cuvântului salvator şi a slujirii trupeşti.

Ei cu cât s-au urât pe ei înşişi, cu atât au scăpat de egoism.

Această sfântă ură, care ar fi trebuit să prindă rădăcini şi în mine am văzut-o în părintele Lavrentie.

Îmi aduc aminte că nu demult timp după operaţia pe care a avut-o pentru a i se scoate fierea, a venit un ucenic ca să-l ia până la biserica de la Metocu de al fosta moară, pentru a spovedi nişte maici.

Eu ştiindu-i starea şubredă de sănătate a părintelui, i-am spus:

- Nu vă mai duceţi, părinte că sunteţi abia ieşit din spital.

- Ştiţi ce mi-a răspuns?

- Fiule, să nu fii ca Sf. Apostol Petru, că şi el i-a spus lui Hristos: “Doamne, să nu-ţi fie Ţie aceasta.” Ţine minte, sunt preot şi oamenii aceia au făcut atâta cale, pentru că au nevoie de mine. Pot să-i las? Ce să le fac! Ei nu mă întreabă: Moşule mai poţi? Ei vin şi mă cheamă. De, sunt şi eu un hârb şi nu ştiu cât o să mai pot.

La o astfel de intervenţie chirurgicală, cu toate că era îndreptăţit să stea mai mult în chilia sa, mai ales fiindu-i recomandată aceasta şi de doctorul care l-a operat, totuşi părintele nu a vrut să urmeze aceasta, ci a acceptat de bună voie suferinţa.

Această atitudine eu o numesc jertfă, o jertfă roditoare a cărei roadă este bucuria în suferinţă. Bucuria când vezi că celălalt, de lângă tine se foloseşte de ceea ce ai făcut tu pentru el. Chiar dacă tu ai băut paharul suferinţei făcând sacrificiul acesta, bucuria lui devine a ta, mulţumirea lui devine mângâierea suferinţei tale trupeşti.

Părintele a băut acest pahar al suferinţei de multe ori de bună voie. Cu toate că avea ulcer cronic la ambele picioare şi la şold  coxatroză, părintele pleca aproape în fiecare zi pentru a săvârşi Sf. Maslu, ori pentru a spovedi.

A băut acest pahar al suferinţei pentru ca ceilalţi să se bucure de înlesnirile ce el le-a făcut pentru ei. Astfel, prin el mulţi preoţi au reuşit să-şi construiască bisericile într-un timp mai scurt, mirenii să se spovedească mai des, să se bucure de Molitfele Sf. Vasile şi de săvârşirea Sf. Maslu în casele lor.

Acest tip de nevoinţă care pentru unii a fost smintitor, a fost luat de părintele încă din perioada tristului regim comunist.

Înaintea instaurării regimului comunist starea duhovnicească a poporului român a cunoscut o mare înflorire, dar după instaurarea acestuia, slujitorii Bisericii, ierarhi şi preoţi, au simţit pericolul acestei ideologii ateiste. Deoarece aceşti slujitori ai Satanei, ce au fost comuniştii, au început să impună sufletului poporului român creştin rătăciri, ca darwinismul: că Dumnezeu nu există şi că omul a apărut din maimuţă. Activităţile lor împotriva Bisericii, ca interzicerea în şcoli a religiei, distrugerea a numeroase biserici, scoaterea icoanelor din şcoli şi instituţii de stat şi introducerea tablourilor cu Marx, Engels, Ceauşescu, Lenin, interzicerea botezului, interzicerea săvârşirii Sf. Maslu în casele oamenilor, cenzurarea presei şi televiziunii a făcut ca unii dintre aceşti slujitori să reacţioneze firesc, conform conştiinţei lor de buni creştini şi păstori de suflete.

Această reacţie firească a avut-o şi părintele căci văzând suferinţa ce o răspândeau sufletele oamenilor înşelaţi de ideologia ateistă a început să-şi îndrepte atenţia către ei.

Deşi putea să stea în comoditatea ce i-o crea mânăstirea, părintele a refuzat-o şi a acceptat sacrificiul de a pleca noapte de noapte la casele oamenilor pentru a Mărturisi şi pentru a săvârşi Taina Sf. Maslu.

Spovedea mulţi oameni şi ascultând cu multă răbdare problemele lor, le făcea ale sale, şi încet încet se săvârşea minunea: schimbarea omului.

Astfel cu toate că era într-o perioadă grea, oamenii veneau la Sf. Mânăstire, îl primeau în casele lor, căci alături de el nu mai aveau nici o complexitate în a-şi descărca inimile.

Dar această activitatea a părintelui nu a durat mult, căci imediat securitatea a sesizat-o. Părintele făcuse nişte clopote pentru Sf. Mânăstire şi pentru alte biserici, fără ştirea tristului regim. Această acţiune era considerată de comunişti ilegală, împotriva partidului şi astfel un securist, aghiotantul unui colonel de securitate, s-a dus la părintele Lavrentie anunţându-l că va reacţiona conform legilor statului comunist. Dar părintele a continuat vechea îndeletnicire.părintele a continuat.

 Mulţi poate vor înţelege prin asta că părintele a săvârşit o neascultare faţă de părintele stareţ, dar eu nu cred, căci activitatea lui în Sf. Mânăstire pe care a făcut-o demonstrează contrariul. Eu aici văd altceva şi anume discernământul părintelui, care a ştiut să aleagă jertfa. El şi-a dat seama că ascultarea ce-i fusese dată a fost influenţată şi de răspunderea ce o avea părintele stareţ faţă de toţi vieţuitorii Sf. Mânăstiri.

Părintele a acceptat o cruce, o jertfă pe care poate iubirea de sine putea să-l facă să o refuze, să accepte să nu mai meargă nicăieri şi să rămână în liniştea chiliei sale. Dar el nu a fost insensibil la suferinţa oamenilor, precum nu a fost nici după Revoluţia din 1989, când şi-a înmulţit plecările la bisericile în construcţie, la oameni necăjiţi.

Această iubire de jertfă am văzut-o şi în sfaturile ce părintele le dădea ucenicilor. Îmi aduc aminte că un frate terminase mai repede la bucătărie, şi venise la părintele pentru a-i cere un sfat într-o problemă. Părintele doar atât i-a zis:

- Colegul tău de ascultare a terminat lucrul?

- Nu.

- Atunci du-te şi ajută-l să termine şi apoi vino la mine să mă întrebi.

Jertfa şi discernământul, părintele le avea în toate şi în ceea ce priveşte nevoinţa trupească., postul. Până în anul 1998, când i s-a agravat boala de fiere, fiind nevoie de operaţie, ajuna în fiecare zi când făcea Molitfele Sf. Vasile. Acest lucru l-am observat fiind ucenicul ce îi duceam mâncare. Însă în restul zilelor mânca puţin din toate, peşte, cartofi prăjiţi, bea lapte, vin, pentru ca să nu se mândrească. Când se ducea la Sf. Maslu, nu mânca mai nimic, ci numai acolo unde îl săvârşea, pentru ca gazda să aibe şi ea o plată, şi ca oamenii, văzând că mănâncă din toate, să nu-l laude ca pe un postitor. Dar ei nu ştiau nevoinţa sa ascunsă şi nici că el fugea prin asta de slava lumii.

Eu ducându-mă odată cu părintele la Sf. Maslu, la Piteşti, şi văzând cum părintele nu a refuzat ce i se pusese pe masă m-am smintit în sinea mea şi când am rămas singur cu dânsul l-am întrebat: Părinte dar dacă mâncăm de faţă cu oamenii oare ei nu se smintesc?

Atunci părintele mi-a povestit următoarea întâmplare: La avva Simon, se spune, a venit un boier să-l vadă pe el şi ajungând înainte clericii i-au spus lui: Avva, pregăteşte-te, că boierul auzind despre tine, vine să se blagoslovească de la tine. Iar el a zis: Da, mă pregătesc. Deci, îmbrăcându-se cu un halat rupt al lui şi luând pâine şi brânză în mâinile sale, a şezut mâncând în poartă. Şi venind boierul cu parada lui şi văzându-l, nu l-a luat în seamă, zicând: Acesta este pustnicul despre care am auzit? Şi îndată s-a întors.

*

Când am intrat prima dată în chilia sa, m-a surprins simplitatea ei. Patul era ocupat jumătate cu cărţi, avea o saltea umplută cu paie deşi părintele putea să-şi cumpere o saltea mai bună, totuşi refuzase acest lucru. Avea o sobă veche pe care cu greu l-am determinat să o schimbe. Nu avea casetofon şi nici radio.

Această lepădare şi jertfă părintele o dorea şi de la ucenicii săi.

Îmi aduc aminte că eu m-am dus la părinte şi i-am zis:

- Părinte, îmi daţi voie să ascult o casetă cu muzică bizantină?

- Lasă, fiule, tu muzica, tu n-ai nevoie de aşa ceva, tu să cauţi să ai casetofon în inima ta.

Lepădarea, părintele o vedea necesară în toate, chiar în aflarea unor ştiri ale zilei. Pentru dânsul, călugărul care s-a lepădat de lume trebuia să fie neinteresat de evenimentele politice ale societăţii şi grija lui să fie una pur duhovnicească şi anume aceea de a se ruga pentru ea.

Odată i-am dus un ziar ca să-i arăt fotografia celor doi “Gemeni” prăbuşiţi în S.U.A., dorind să aflu părerea sa despre acest eveniment. Răspunsul său a fost:

-Fiule, noi avem un mai mare război, cel cu dracii pe care trebuie să-i biruim, lasă tu ziarele şi politica şi te roagă pentru lume.

Am să mai povestesc încă o întâmplare, care mi-a dovedit din plin neiubirea de sine şi dorinţa părintelui de a se jertfi. După operaţia ce a avut-o la stomac şi infectarea cu microbul bioceanic, părintele a fost dus la Bucureşti, la spitalul Fundeni. Acolo, ca şi aici, a fost hrănit intravenos, încât părintele datorită slăbirii a stat numai la pat, până într-o zi de duminică, când s-a simţit mai bine, ceea ce i-a permis să se poată deplasa prin salon sprijinit de către ucenici, doctorul de inimă Daniel Răzvan şi doctoriţa Marilena.

Tot la acea secţie, unde era părintele internat era şi un copil foarte bolnav. Mama sa, auzind de la nişte pacienţi de prezenţa părintelui Lavrentie în spital, l-a căutat pe părintele. După ce l-a găsit, cu lacrimi în ochi i-a relatat starea gravă, în care se afla copilul ei şi dorinţa copilului de a-l vedea.

Părintele, deşi conştient de starea sa personală, acceptă totuşi să facă deplasarea la salonul copilului. Şi aşa, sprijinit de ucenici, a ajuns în salonul copilului, s-a aşezat pe patul acestuia şi l-a întrebat dacă ştie Crezul. Copilul a răspuns că nu-l ştie, la care părintele a spus: “Fiule învaţă Crezul, că dacă îl înveţi, eu cred că te vei face bine.” Apoi l-a binecuvântat şi s-a întors cu greu în salonul său, unde a luat o carte de rugăciuni şi s-a rugat toată ziua pentru acel copil.

Acest efort şi-a arătat urmările abia a doua zi când a fost nevoie să fie pus la un aparat de respirat, căci îi apăruseră deficienţe respiratorii. Avea apă la plămâni, temperatură mare etc.
 

Despărţirea

De la început ţin să vă spun că o să descriu în acest capitol toate schimbările care s-au produs în sufletul meu în faţa riscului de a pierde, de lângă mine, pe propriul meu duhovnic. Vreau să împărtăşeşsc această trăire cu cei ce vor trăi aceeaşi teribilă încercare.Prima amintire, ce îmi apare, acum, înaintea ochilor, se situează la momentul când am primit prima veste tristă: adică, rezultatele analizelor părintelui că ar fi având o cantitate de puroi în stomac sau o peritonită.

Nu-mi mai amintesc urmarea discuţiei mele cu cel ce mi-a spus acestea că suspinurile şi durerea inimii mă copleşeau. Sentimentul de teamă pe care îl încercam, la gândul că îl voi pierde, a făcut să-mi îndrepte mintea la o mulţime de acţiuni către unicul scop al vindecării lui, scop devenit, parcă, inutil. Cu greu am hotărât într-un târziu să apelez la rugăciune, singura acţiune ce mi se părea utilă.

Este adevărat că este dificil pentru cei ce nu sunt credincioşi să înţeleagă acest zbucium sufletesc, această luptă pentru viaţa propriului duhovnic cu puterea pe care ţi-o dă iubirea.

Când iubeşti suferi, dar graţie iubirii mele m-am lăsat cu totul în grija lui Dumnezeu, apelând la nădejde. Eram ferm convins că fără voia lui Dumnezeu toate tratamentele şi toate eforturile medicilor nu ar fi avut nici un efect. De altfel, dacă nu aş fi avut această convingere pentru ce m-aş mai fi rugat?

Ştiam că ceilalţi ucenici, ce erau cu părintele la spital, se vor lupta cu toate mijloacele, pe care le oferea medicina, pentru a-i da sănătate, însă nici ei, nici eu, nu ştiam care sunt căile Domnului.

Un vis vestit de părintele, cu mult timp în urmă, a doua zi de Paşti a anului 2002, îmi dădea să înţeleg că i se apropie călătoria sa spre cer. Despre acelaşi lucru îmi vestise şi visul părintelui stareţ, destăinuit de acesta mie, însă obligaţia noastră ca ucenici şi mai ales a mea, era să lupt pentru viaţa lui.

Trebuia să facem tot ceea ce depindea de noi, ştiind totuşi că ultimul cuvânt aparţine lui Dumnezeu.

Eram conştient că pe părintele îl aştepta viaţa veşnică care e infinit mai fericită decât cea de aici. Eram conştient că nu suntem aici decât pentru a ne pregăti pentru această călătorie. Înţelegeam că un om ca părintele, care a semănat iubire în jurul lui, va rămâne în această iubire şi după moarte. Cred că de abia atunci am conştientizat, mai profud, semnificaţia reală a vieţii noastre pământeşti.

Părintele fusese spitalizat de urgenţă la Rm. Vâlcea şi grabnic operat. Intervenţia durase aproape două ore, timp în care m-am rugat şi am aprins o candelă în dreptul unei poze de-a părintelui. A doua zi, părintele s-a trezit cu o cicatrice în zona stomacului. După cum am auzit, doctorii găsiseră puroi pe care l-au scos, dar rezultatele noilor analize erau tot nemulţumitoare, căci arătau apariţia unui microb ce nu permitea vindecarea sau cicatrizarea operaţiei.

A treia zi, după operaţie, am fost şi eu la spitalul din Rm. Vâlcea pentru a-l vizita. Recunosc că mi-a fost teamă să-i fac cunoscută boala, însă intenţia mea a fost inutilă, căci cum m-a văzut, părintele mi-a spus acestea: “Bolnav am fost şi m-ai cercetat fiule, să-mi faci o colivă căci sunt chemat sus.”

Aceste cuvinte mi-au dat să înţeleg că pentru părinte apropiata moarte era ştiută şi aşteptată aşa că nu a mai fost nevoie să-i mai explic şi am discutat ceea ce trebuia să fac eu, de acum înainte, după ce dânsul nu va mai fi printre noi. L-am întrebat ce duhovnic să-mi aleg, ce să fac în viitor pentru ca şi eu să mă învrednicesc de a fi alături de el, dincolo, în cealaltă viaţă.

Când mă gândesc la tot ce a trăit părintele, după plecarea mea de la spital, la toată suferinţa pe care a îndurat-o în fiecare zi, mi-ar fi greu să o aştern pe hârtie, de aceea, voi aminti doar trecerea sa la cele veşnice.

Fusese dus de urgenţă, la Bucureşti, la spitalul Fundeni şi acolo s-au încercat multe metode pentru însănătosirea părintelui în decursul a trei sau patru săptămâni, dar fuseserăm înştiinţaţi că şansele de supravieţuire sunt minime. Atunci, cu o zi înainte de prăznuirea Sf. Prooroc Ilie, am plecat să-l luăm, de la spital, ca să moară acasă, aceasta fiind una din ultimile sale dorinţe, pe care mi le spusese la spital înainte de a fi transferat la Bucureşti.

Cum am amintit, toate semnele că i se apropie moartea erau clare, dar eu, în ciuda a toate voiam să sper într-o minune, astfel, Îl rugam pe Dumnezeu să ne dăruiască viaţa pământească a părintelui. Ce vă povestesc acum, este sentimentul, care cred că există de fapt, în preajma morţii, la fiecare persoană ce asistă la durerea unei fiinţe dragi, de lângă ea.

Când fac apel la memorie, perioada despre care vă vorbesc rămâne probabil cea mai dificilă, cea mai aproape de limită. Pregustam durerea viitoarei despărţiri. Eram conştient că va pleca pentru totdeauna, la capătul altei lumi, fără nici o speranţă de întoarcere. Eram conştient că va fi viu, dar nu-l voi mai vedea pentru mult timp.

Atunci, când pierzi un apropiat, mai ales când ai avut timp să-i descoperi personalitatea şi mununatele daruri, este extrem de dificil. Iar certitudinea că va fi în rai, nu alungă durerea. Eram conştient că nu voi fi deplin fericit decât la sfârşitul vieţii mele, în caz că îmi va fi permis de Dumnezeu să-l reîntâlnesc.

Când acesta a fost mult timp alături de mine şi l-am iubit, lipsa lui îmi crease acel sentiment de singurătate. Când am ajuns la spital am aflat că spre sfârşitul săptămânii, fiind hrănit intravenos, fusese foarte epuizat, dar în deplinătatea tuturor facultăţilor mintale, dar în momentul acela era inconştient, parcă cufundat într-un somn adânc.

Eram convins că părintele ar fi dorit să mai trăiască dintr-un singur motiv: acela de a fi cu noi ucenicii lui. Această dorinţă era pornită din iubirea ce o avea pentru noi, ştiuse că ne va părăsi şi aceasta îi dăduse puterea să înfrunte boala.

Dar, excluzând acest sentiment de iubire, pentru el moartea era o înviere. El poate nu ştia în ce moment va pleca la cer, însă se predase cu încredere şi supunere în mâinile lui Dumnezeu.

Aflasem de la cei care îl însoţiseră în toată perioada spitalizării că părintele se supusese suferinţelor fără cel mai mic gest de revoltă şi aceasta a fost pentru că boala o vedea ca pe o expresie a voii lui Dumnezeu.

Faptul că nu fusesem acolo mai înainte, când el era lucid, îmi accelera durerea lăuntrică, iar la această durere a mai contribuit şi priveliştea ce o aveam înaintea ochilor. Trupul părintelui era întins pe un pat şi înconjurat de tot felul de furtune ce îl alimentau şi îl ajutau să respire, pentru a fi menţinut în viaţă.

Fusese foarte interesant tot ce mă înconjurase în secţia de reanimare până a ajunge la patul părintelui. Parcă pătrunsesem într-o altă lume, o lume a trecerii de dincolo în care oamenii erau ţinuţi în viaţă, parcă forţat, prin nişte aparate de neînţeles pentru mine. Unii dintre bolnavi, când am trecut pe lângă ei, se uitaseră la mine cu curiozitate, dar acum în faţa părintelui fiind aş fi vrut ca şi el să deschidă ochii şi să mă privească, apoi să-mi spună ceva. Aş fi vrut să-i mângâi mâinile ce odinioară mă binecuvântau dar erau străpunse de perfuzii. Priveam trupul şi chipul său slăbit de suferinţă şi-aş fi vrut să-i cuprind măcar în braţe picioarele acele ce odinioară erau neobosite în slujba oamenilor, dar acum erau nemişcate şi umflate, străbătute de răni adânci.

Mi se spusese că mi-era interzis să stau mult lângă el şi să-l ating pentru a nu risca să-l contaminez cu un microb ori să-i deranjez aparatele ce-l înconjurau. Această imposibilitate de a-l atinge a fost o rană ce mi-a săgetat inima.

Dar, într-un târziu, singurul gest care l-am putut face a fost să-i sărut mâna şi să mă rog pentru el. În tot acest timp, ceilalţi părinţi au făcut formele pentru a-l scoate din spital şi aşa, cu ambulanţa, am plecat cu el spre mănăstire, unde am ajuns la ora 1, după slujba de priveghere.

Acum când ştiam că nu mai există nici o speranţă de însănătoşire, în orele care i-au precedat moartea, ne-am apucat să-i citim la Psaltire şi să-i facem Taina Sfântului Maslu, care includea în ea şi anumite rugăciuni de iertarea păcatelor.

Aflasem că părintele fusese împărtăşit de curând de către Prea Sfinţitul Irineu episcop vicar al episcopiei Râmnicului şi Prea Sfinţitul Laurenţiu episcop al Caransebeşului ceea ce-mi dăduse o linişte provocată şi de ideea că părintele nu va fi singur în călătoria la cer, ci însoţit de Hristos, Ce-l primise prin Taina Euharistiei.

Doctorii ne spuseseră că era imposibil de prevăzut momentul plecării sale, care putea surveni în câteva ore sau în câteva zile. Nu ţin să vorbesc în detaliu despre ultimile ore petrecute cu dânsul. Ştiam că va muri curând, că nu va mai fi cu noi în această lume şi că va trebui să învăţăm, de acum, să comunicăm cu el într-un plan spiritual.

El era acolo, în faţa mea, respirând greu şi gândul că în câteva ore el va fi la cer îmi alungase somnul, încât am sta lângă el toată noaptea aceea şi a doua zi până la ora 5 când a început slujba Vecerniei, din ziua Praznicului Sf. Prooroc. De abia atunci m-am hotărât să plec de lângă el pentru a mă odihni, dar dorinţa de a asista la momentul ”naşterii” părintelui m-a făcut să renunţ la această odihnă lumească, aşa că m-am întors în camera părintelui unde am luat iniţiativa organizării unui nou Sf. Maslu.

În acea perioadă nu mai ştiam cu adevărat ce doresc. Dorinţa ca el să trăiască era vie în mine alături de aceea ca el să moară pentru a nu-l mai vedea suferind.

Îmi dădeam seama că moartea nu este prin ea dureroasă, ci altceva era şi anume conştientizarea că persoana la care ţineam va pleca, că îşi va începe deja călătoria şi nu va mai fi aici. Acest sentiment de despărţire era mai dificil decât moartea.

Momentul ”naşterii” părintelui în cer a fost fulgerător şi chiar în momentul citirii Evangheliei a şasea din taina Sf. Maslu. Faptul că l-am uns cu mir şi i-am oficiat această ultimă slujbă, pe care părintele o oficiase atât de des la oameni din toată ţara, ne-a dat şi nouă o oarecare linişte în momentul despărţirii.

Toţi am tăcut încât totul se învăluise într-o tăcere tainică. Cred că tot aşa, în aceeaşi tăcere şi linişte, a fost coborârea la iad şi apoi învierea lui Hristos.

Eu unul, cu toate că eram conştient că trebuia să renunţ la orice gând pământesc, la orice revoltă lumească, mă îndemnam să mă antrenez la o mulţime de lucruri care ar fi putut întoarce sufletul în trup, dar toate gândurile mi-au apărut inutile, aşa că în faţa morţii îmi rămăseseră doar rugăciunea şi lacrimile. Acum totul trecuse deja, asistam la ”naşterea” părintelui.

Părintele a rămas, pentru totdeauna în inima mea şi a celorlalţi ucenici şi va rămâne de neînlocuit şi unic, însă durerea, în acelaşi timp, va rămâne ca o rană. Absenţa sa nu este exterioară, ci prezentă totdeauna ca o parte extrem de dureroasă a propriei mele fiinţe.

Dorinţa mea de a mă alătura părintelui în ceruri, dacă Dumnezeu va binevoi, de atunci nu a încetat, însă frontiera dintre cele două lumi ne desparte încă.

Astăzi, când mă rog în faţa icoanelor, îmi vine în gând că dânsul se află în compania sfinţilor şi a oamenilor mântuiţi. Nu mă îndoiesc, nici o clipă, că el este viu pentru că dacă el nu s-ar fi mântuit, care a făcut atât de multe pentru locaşurile lui Dumnezeu ş pentru oameni, de mine ce pot să zic, care nimic nu am făcut.

Tristeţea mă copleşeşte acum, mai ales când îmi amintesc de dânsul, aşa cum a fost pe pământ. Toate amintirile revin şi sunt expresia aceleaşi dorinţe omeneşti de a-l păstra pe cel deja plecat.

Mi-l amintesc că era foarte serios. Părintelui, boala şi rugăciunea ce o săvârşea adesea în taină, îi născuse în suflet o seriozitate duhovnicească, pe care căuta să o ascundă, luând întotdeauna o înfăţişare veselă.

Când vorbea cu mine prima dată glumea, ca apoi să se întoarcă la întrebări ce ţineau de canonul, pravila ori ascultările ce le aveam.

Astfel făcea cu orice alt mirean. Îmi aduc aminte că odată a venit un om la părinte, ce spunea că-l cheamă Ilie. Părintelui, deşi nu-i ardea de glumă, pentru ca acest om să nu se inhibeze şi să-şi poată spune sincer necazul a început să glumească, zicându-i:

- Al doilea Sf Prooroc Ilie Tezviteanul?

- Nu părinte, nu sunt, sunt un om păcătos care nu are nici o faptă bună.

- Cum nici o faptă bună, că au sacul plin de gol. Dar de unde eşti?

- Din Bucureşti, părinte.

- A, nu cumva eşti primarul Bucureştilor?

- Nu părinte, nu sunt.

- Ai casă acolo?

- Am casă în Bucureşti, părinte

- Dar casă nu ai în Ierusalimul ceresc?

- Nu ştiu, părinte.

- Păi să-ţi faci, fiule, iar dacă nu, să ţi-o muţi pe asta care o ai acum.

- Dar, părinte, cum să-mi fac acolo casă? Credeţi că-mi mai arde mie de asta când nu mă înţeleg cu soţia şi cu copiii?

-Păi, de-aia nu te înţelegi cu ei, căci prea te-ai îngrijit să-ţi agoniseşti comori pieritoare aici, pe pământ. Îngrijeşte-te să-ţi agoniseşti sus în cer, din cele nepieritoare, unde furul nu le fură şi molia nu le roade şi apoi toate îţi vor merge bine.

Ţine toate posturile de peste an. Du-te în duminici şi în sărbători la biserică. Nu drăcui, nu fuma, fă milostenie şi nevăzut, îţi faci casă nefăcută de mâini omeneşti. Căci, fiule, ce lucrezi pentru sufletul tău acum aia găseşti dincolo, după moarte.

Dacă te îngrijeşti de aceasta, celelalte vor veni de la sine, căci zice Hristos: “Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor, şi toate celelalte vi se vor alătura vouă.”

- Bine, părinte, aşa voi face.

- De acum sunt convins că vei face ce te-am sfătuit. Te vei ruga în fiecare noapte, citind Psaltirea cu capul sub pernă.

- Nu, părinte, mă voi ruga, nu voi dormi.

- Bine, bine aşa să fie, să fii ca un stâlp de foc în Bucureşti. Să se clatine tot Bucureştiul când te vei ruga tu. Să zică lumea: Uite omul lui Dumnezeu: nu înjură, nu fumează, ţine posturile, se roagă.

Aşa părintele îmbina întotdeauna gluma cu mustrarea, încât oamenii găseau în el un om ce putea ă-i înţeleagă, un om ce se cobora la nivelul lor duhovnicesc. Iar glumele aş putea să le compar cu sarea pusă în bucate. Fără ele sfaturile ar fi părut prea directe, iar părintele prea riguros. Acestea îi apropia pe oameni şi făcea conversaţia să fie mai plăcută.
 

<< pag.1