◊ Pagina de intrare
◊ Pr.Paisie duhovnicul
◊ Audio
◊ Video
◊ Poze
 

Contact:

Părintele Paisie - Duhovnicul

28 noiembrie 1913 - 1 aprilie 2008

Părintele Paisie Vasilioglu s-a născut la 12 noiembrie 1913 şi este de neam găgăuz-ortodox, din părinţii Petru si Iona. Tatăl său, Petru,  a căzut pe frontul primului război mondial. Soţia sa, Iona, s-a recăsătorit cu Mihai.

Părintele Paisie a mai avut doi fraţi şi două surori: Nicolae care a murit pe front, în al doilea război mondial şi Haralambie, care a murit la 12 ani de dalac (boală infecţioasă şi contagioasă cauzată de Bacillus Anthracis) şi surorile Vasilica şi Domnica.

Părintele a intrat în mănăstire în anul 1930.

A trecut la cele veşnice la 1 aprilie 2008 de ziua Sf. Maria Egipteanca.

* * *

Biserica Ortodoxă a avut întotdeauna ca mijloc de transmitere a cuvântului lui Dumnezeu şi paternitatea duhovnicească. Paternitatea duhovnicească este strâns legată de naşterea cuvântului lui Dumnezeu în inimă prin rugăciune şi transmiterea acestuia de la duhovnic la ucenic spre naşterea din nou.

            Această lucrare a părinţilor duhovniceşti ai bisericii lui Hristos a fost descrisă de Sf. Siluan, ori ieromonahul Rafail Noica, şi este numită şi duhovnicie.

            Duhovnicia este centrul vieţii bisericeşti. Biserica este firea omului, iar venirea întru fire a unui om, a unui Adam ieşit din firea lui, este duhovnicia[1]. Deci, duhovnicia, este centrul vieţii noastre şi de ea este strâns legată şi paternitatea duhovnicească. De la duhovnicie pornesc toate şi în duh se săvârşesc toate[2]. Duhovnicia este duh şi „Duh este Dumnezeu”, şi în duhovnicie preotul trebuie să găsească felul în care Dumnezeu acum lucrează lucrarea de mântuire în fiecare suflet ce vine către biserică.

            Această căutare a duhovnicului nu este o lucrare  în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu, şi puterea lui Dumnezeu el o caută, şi prin puterea lui Dumnezeu duhovnicul încearcă să o desăvârşească. Puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte prin el pe cei care vin la scaunul duhovnicesc.

            În ortodoxie duhovnicia nu este lucrarea omului, ci lucrarea dumnezeiască prin omul ce este duhovnic.

            Sf. Serafim spune că: „Atunci când vorbeam omeneşte”, puteau fi greşeli, şi Sf. Siluan adaugă: „Şi greşelile pot fi mici, dar ele pot fi mari (…)”. Sf. Siluan într-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz, Stratonic, spunea: „Părinte, cum vorbesc cei desăvârşiţi? Şi Stratonic nu a ştiut să răspundă. Şi Sf. Siluan zice:

Cei desăvârşiţi nu vorbesc niciodată de la ei, întotdeauna vorbesc numai ceea ce le dă Duhul”.

În duhovnicie nu trebuie ca duhovnicul să născocească o desăvârşire a cuvântului, ci să o caute de la Duh (…).

Mântuirea nu este ceva scris într-o carte, un răspuns de tip „pagina 37, paragraful 3”. Mântuirea este un cuvânt tainic dumnezeiesc, pentru fiecare suflet ce s-a născut în lume şi pentru fiecare suflet alt cuvânt.

Vedeţi în Pateric, cum vine un călugăr la avva cutare şi cere un cuvânt, şi avva zice: „Păstrează-ţi chilia: mănâncă, bea, dormi, fă tot ce vrei, dar nu ieşi din chilie!” Altul are aceeaşi căutare: „Cum să mă mântuiesc avva?” Şi avva îi zice: „Păstrează postul până la ora şase” sau cât era. Poate să iasă din chilie, poate să intre să facă ce vrea, dar postul să-l păstreze. Altuia îi spune ceva despre gânduri, altuia îi spune alt lucru. Şi cum spunea Părintele Sofronie, aici nu e vorba de teologie, nu-i vorba de o doctrină scrisă într-o carte, este vorba de o strategie duhovnicească, unde Duhul îi naşte cuvânt în inima duhovnicului (…). Ori, acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune, în rugăciune să se nască, în rugăciune să-l dăm şi în rugăciune să fie primit şi căutat de ucenici”.[3]

Părinţii duhovniceşti sunt aceia care prin frica dumnezeiască, rămân neclintiţi în curgerea veşnică a voii lui Dumnezeu, şi se învrednicesc a auzi glasul blând al lui Hristos, supunându-se Acestuia cu smerenie şi dreaptă socotinţă, neluând seama la mişcările lor sufleteşti lăuntrice, nici măcar atunci când ele par a fi după voia lui Dumnezeu.

Părinţii devin purtători ai cuvântului lui Dumnezeu, îl duc pe acesta mai departe «spre zidirea cea de trebuinţă» a poporului, şi înştiinţează prin har inimile «celor ce ascultă»[4]

Părintele Paisie, ca şi Părintele Lavrentie, au fost prin excelenţă duhovnici. Se spovedeau unul altuia, ceea ce sugerează că a existat o paternitate duhovnicească, prin care unul a născut duhovniceşte pe celălalt.

Pe ei nu-i putem numi nici doctori în teologie, ori altfel. Putem să le dăm un singur calificativ, duhovnici.

Duhovnicul este cel după ce a fost născut el însuşi duhovniceşte, prin ascultarea desăvârşită faţă de alt duhovnic, naşte spiritual pe alţii la scaunul său duhovnicesc.  Duhovnicul este precum Moise, ori Isus al lui Navi, ce au condus poporul evreu în pământul făgăduinţei. Duhovnicul este călăuză, far în întuneric, cărare ce străbate desişul lumii acesteia, felinar dătător de lumină, trâmbiţă prin care se află voia lui Dumnezeu, el este părinte născător de fii duhovniceşti.

Cuvântul lor  nu era unul „iscusit”. Sfaturile lor nu erau de genul: versetul cutare, pagina cutare. Ei nu făceau prelegeri dogmatice, teoretice. Cuvântul nu era dres cu tot felul de figuri de stil, el era unul viu, „întrupat în faptă”. Fapta fiind trupul cuvântului, căci ea însăşi este un cuvânt nerostit, însă un cuvânt arătat. Ei vieţuiau încercând să vorbească despre Dumnezeu prin propriile fapte.

Ei aveau o singură căutare, şi anume, aceea de a respecta Sf. Canoane ale Sfinţilor Părinţi, şi aflarea voii lui Dumnezeu, prin rugăciunea continuă.

Această severitate în respectarea canoanelor le-a dat apelativul de cei mai severi duhovnici, „habotnici” de la Frăsinei.

Există o sumă de mărturii ale credincioşilor ce erau uimiţi ori şocaţi de francheţea cu care părintele Paisie, în urma unor spovedanii, în care îşi mărturiseau căderea în păcatul curviei, primeau de la acesta  7 ani oprire de la Sf. Împărtăşanie.

Ca duhovnic, părintele ştia că Sf. Împărtăşanie trebuie dată unui penitent ce a dat dovadă de îndreptare, iar sufletul lui este cât de cât pregătit pentru a primi pe Iisus Hristos. Astfel, părintele dădea trei zile de ajunări pe săptămână: lunea, miercurea şi vinerea. Acestea constau în nemâncarea până la ora 5 după masă, când penitentul trebuia să facă 50 de metanii, urmate de rostirea psalmului 50, după care putea lua agheasmă mare. Dacă acesta ţinea timp de un an canonul de mai sus şi toate posturile fixate de Sfânta Biserică, i se scădeau doi ani din cei şapte primiţi, luându-se în considerare şi anul de pocăinţă făcut.

Pravila fixată de Părintele era: Paraclisul Maicii Domnului, Canonul Îngerului Păzitor şi Canonul de pocăinţă.

Pentru păcatul gomoriei (adică sex oral) părintele fixa o perioadă de timp, în care penitentul nu avea voie să sărute nici Sfintele Icoane. Acest canon îl dădea pentru a trezi conştiinţa păcatului. Spunea Părintele: „gura omului este vioara lui Dumnezeu care trebuie sfinţită prin rostirea de rugăciuni, nu organ a toată spurcăciunea”.

Îmi aduc aminte cum veneau oamenii la părintele să-i dezlege de canoanele ce le primiseră de la el. Unii preoţi de mir chiar îi certau, de ce au fost la părinte să se spovedească, căci părintele fiind călugăr era prea sever pentru lumea de astăzi, unde omul contemporan este din ce în ce mai slab.

Astfel, apăreau unele discuţii contradictorii pe marginea modului de a fixa perioada de pocăinţă a penitenţilor în urma spovedaniilor făcute la părintele Paisie. Însă părintele  ştia una şi bună, respectarea Sf. Canoane  trebuie ţinută cu străşnicie, căci ele sunt fixate sub inspiraţia Duhului Sfânt.

Biserica Ortodoxă este trupul lui Hristos, iar cap al ei nu este vreun om, ci este Iisus Hristos. Ea nu caută să dea doar oameni morali, ea caută să dea sfinţi, căci chemarea ei este să nască desăvârşirea. Iisus Hristos spune:

„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mat. 5; 48)

Prin urmare, Biserica trebuie să fie născătoare de sfinţi, iar respectarea canoanelor face să se împlinească una din  menirile Sf. Biserici, adică naşterea de oameni desăvârşiţi.

Călcarea Sf. Canoane Apostolice, ori a celor fixate în timpul celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice pentru părinte era premergătoare sau născătoare a unor devieri de la ţelul Sfintei Biserici

Respectarea Sfintelor Canoane, împreunate cu trăirea tuturor Sfintelor Taine nasc chipul lui Hristos în sufletul oamenilor. Canoanele Sf. Ioan Postitorul, ale Sf. Ioan Gură de Aur, ori ale Sf. Vasile cel Mare erau călăuze ale părintelui în aplicarea medicamentelor duhovniceşti după căderea unui om în păcate.

Părintele cerea  mult de la oameni deoarece el avea întotdeauna în faţa ochilor cuvintele lui Iisus:

„Deci, cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor, iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor.