“În mănăstire trebuie să fii ca o albină, să culegi ce este bun şi ce e rău să laşi în voia lui Dumnezeu.”

Mănăstirea Frăsinei

Athosul românesc

† Pagina de intrare

† Mănăstirea Frăsinei

† Hramul
† Legământul Sf. Calinic
† Istoricul vechi
 ▫ Stareţii Mănăstirii Frăsinei
 ▫ Obiceiuri
† Istoricul nou

  ▫ Cuvânt către cititor
  ▫ Prima perioadă

  ▫ A doua perioadă

  ▫ Stareţi

      ▪ Perioada 1760-1863

      ▪ După 1863

† Starea actuală

† Arhitectura şi pictura
† Canoanele Sf. Calinic

† Specificul mănăstirii
† Foto
 

Istoric actualizări

  23 dec 2010 -Măn. Frăsinei actualizare
    2 feb. 2010 - Mărturii de la cititori 
 17 dec. 2009 - Blog 
 19 nov. 2008 - Audio-Video Părintele Paisie
   1 nov. 2008 - Motor căutare
 22 oct. 2008 - Mănăstirea Frăsinei
 

Perioada întâi a Mănăstirii Frăsinei. Istoricul schitului vechi (1710-1859)

.P.S. Irineu Slătinenul - Mitropolitul Olteniei

Primele începuturi ale mănăstirii Frăsinei (denumire care provine de la pădurile de frasini, ce au existat cândva pe aceste locuri) datează din anul 1710, când doi călugări, Ilarion şi Ştefan, s-au retras în aceste locuri singuratice. Venirea lor aici este atestată şi de documentele vremii. Astfel, un document din acea vreme, consemnat de arhiva Mănăstirii, menţionează:

"Pe vremea fostului episcopului Noului Severin, Chiriu Chiru Damaschin, ce au fost numit şi dascălu, care a fost trăgându-se de la Buzău, la leatul de la mântuirea lumii 1710, în vremea unei prea iuţi răsmeriţi, pustiindu-se multe oraşe, mănăstiri şi sate, au venit fugind de nevoi doi monahi cu viaţă şi petrecere plăcută lui Dumnezeu. Numele unuia Ilarion, iar al altuia Ştefan. Aceştia ascunzându-se între acele dealuri, precum s-au zisu, de oştile resvretirii... ''.

De unde veneau aceşti călugări, documentul nu precizează, dar în nici un caz din Muntenia, unde în acest an istoria nu semnalează nici o răscoală. Nici Moldova nu poate fi, deoarece în 1711 începe lupta de la Stănileşti, deci cu un an mai târziu de stabilirea călugărilor la Frăsinei. Mai degrabă Transilvania poate fi locul de plecare al călugărilor, deoarece în 1709 izbucnesc unele răscoale aici şi ar corespunde foarte bine cu momentul istoric indicat în document.

Cu privire la această dată, nu putem avea nici o îndoială, deoarece ea ne este transmisă şi de alte documente, deşi unii susţin  anul 1720. Chiar şi tradiţia confirmă data de 1710, pe care o consemnează şi "Buletinul Monumentelor Istorice" pe 1933.

Cei doi călugări au vieţuit în aceste locuri o bună perioadă de timp, fără nici o aprobare din partea autorităţilor civile sau bisericeşti. Nici nu şi-au construit o biserică trainică, ci locuiau într-o colibă de lemn, având un paraclis unde se rugau.

După pacea de la Pasarowitz (1718), când situaţia se mai limpezeşte şi luptele încetează, cei doi călugări se hotărăsc să se stabilească definitiv aici şi doresc să dea o formă legală schitului pe care îl înfiinţaseră. De aceea, ei merg la episcopul Inochentie al Râmnicului şi Noului Severin, spre a obţine binecuvântarea necesară pentru întemeierea noului schit şi o aprobare oficială, în baza căreia să poată locui în siguranţă. Biserica va avea hramul "Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul", hram care s-a păstrat până astăzi pentru lăcaşul care, după construirea noii mănăstiri, va deveni biserică de cimitir.

Nu se ştie precis data obţinerii binecuvântării, nici a construirii primei biserici. Totuşi, începutul construirii bisericii trebuie legat de binecuvântarea dată de episcopul Inochentie, care îşi începe păstoria în septembrie 1727. După această dată putem stabili data construirii bisericii de către cei doi călugări.

Cererea călugărilor a fost satisfăcută cu mare amabilitate de către episcop, deoarece el, pe lângă binecuvântare, acordă schitului şi un lot de pământ în împrejurimi, din care să-şi poată procura hrana. Aceasta dovedeşte atât grija pe care o acordă episcopul noilor locaşuri care se ridicau, dar şi prestanţa acestor doi călugări în faţa episcopului. Terenul dat călugărilor era în mare parte pădure şi păşune. Aveau şi o livadă pentru pomi şi o grădină pentru zarzavaturi.

La început, episcopul îi autorizează verbal să folosească acest pământ, fără a le da un act oficial, lucru care dovedeşte că episcopia nu-l avea în proprietate. Nu mult după aceea se iveşte un conflict între locuitorii satului Muereasca şi părinţii noului schit, în legătură cu pământul primit, la care episcopul a intervenit, întărindu-i în dreptul de proprietari pe călugări, prin eliberarea unui act scris. Deşi nu s-a precizat suprafaţa terenului, totuşi se poate aprecia, după hotarele stabilite, după cum urmează: "Despre răsăritu Vârful Plaiului, potecă hotărâtă cu mănăstirea Cozia, iară despre apusu, cu râul satului Muereasca de sus şi spre miază-noapte din râul satului dreptu pârâului Locşorelu la deal de vârful măgurii către curmături. Asemenea despre miază-zi dedesuptu piatra Sutei din pârâul satului acelaşi din colţulu întâlnirea apelor pe râuşoru spre răsărit, iar spre sud dealul pietrei Bradului în dreapta potecii comornicilor".

Pentru că acest schit îşi începuse existenţa prin sine, fără o contribuţie din partea cuiva, episcopul Inochentie hotărăşte ca el să rămână autonom în continuare, fără a fi supus vreunei autorităţi civile sau bisericeşti. "Adică să aibă schitul Frăsinet de sineşi stăpânire nesupărat pentru totdeauna ... de sine stăpănitoru neînchinat nicăierea, casă de milă să se numească" .

La început locuitorii satului Muereasca s-au împăcat cu gândul de a avea în hotarele lor un schit de călugări, cu un teren făcut danie de către Episcopia Noului Severin. Acest teren care a intrat în posesia călugărilor era folosit pentru păşune, fără ca ei să se gândească vreodată să-l cultive, considerându-l neproductiv. Mai târziu, însă, când ei au văzut că cei doi călugări au reuşit să transforme un teren sălbatec într-o grădină de pomi, o grădină de zarzavaturi, au încercat să alunge pe călugări şi să le ia pământul.

Primul conflict a fost rezolvat de episcopul Inochentie, care trimite delegaţi de la episcopie la faţa locului, spre a fixa hotarele posesiunii schitului, în mod oficial pentru a nu se mai crea prilej de ceartă. Al doilea conflict s-a ivit în timpul episcopului Clement, care întăreşte pe călugări în proprietate printr-un act scris din 1737. Totuşi sătenii au continuat să supere pe călugări, nădăjduind că aceştia vor părăsi schitul.

Călugării se adresează unor boieri din Râmnicu Vâlcea, care din evlavie le iau apărarea. Boierii protectori fac parte din familia Iovipali, cunoscuţi sub numele de Cârstea şi Nicoliţă. Ei au cerut episcopiei să le vândă lor acest pământ, pe care să-l dea schitului printr-un act de donaţie. Episcopia a fost de acord cu această propunere Şi, în felul acesta, aceşti boieri au devenit ctitori ai schitului. Situaţia creată prin donaţia boierilor le-a luat posibilitatea sătenilor să-i mai supere pe călugări.

În anul 1764 cei trei boieri din Rm. Vâlcea, Cârstea, Damian şi Nicoliţă construiesc din fondurile lor proprii o biserică de zid, în locul celei de lemn, înzestrând-o cu toate obiectele necesare cultului. Prin această acţiune a lor îşi întăresc şi mai strâns relaţiile cu schitul, devenind ctitori adevăraţi ai acestei aşezări. Biserica a fost zugrăvită în acelaşi an de către Teodor zugravul şi ucenicul său Enache.

Sub această formă nouă, schitul îşi desfăşoară viaţa paşnic până la 1780, când o brigadă de voluntari români, condusă de Preduţă Bujoreanu se retrage la schit din calea austriecilor. Mica brigadă de voluntari nu rezistă însă atacului austriac şi aceştia ocupă schitul, iar pe Bujoreanul îl execută. Nemţii au luat tot ce a fost mai de valoare în schit, dar nu au distrus biserica de curând înfiinţată. În această situaţie de jaf şi teroare, monahii părăsesc pentru prima dată schitul, care va rămâne pustiu până la 1845. Atunci, un călugăr de la mănăstirea Cernica, Acachie, îl va repune în vechile rânduieli de viaţă monahală în care a fost mai înainte.

Jefuirea schitului s-a întâmplat pe timpul stareţului Isaia ieromonahul, "când aceştia austrieci venind cuprinzătoriu cu chip de fiară pomenitulu schitu i-au scurtat viaţa, tăindu-l pe elu, iară bieţii monahi fugind care unde putea, a rămas schitu pustiu, în care vreme jefuindu-se multe din schit". Averea schitului care mai rămăsese a fost folosită la întâmplare de către localnici. Pădurea a fost tăiată pe alocuri, iar locul de fâneţe l-au folosit pentru păşune. Moara a fost folosită de localnici până la noua înfiinţare a schitului.

În 1845 călugărul Acachie de la mănăstirea Cernica, despre care unii înclină a-l considera frate al sfântului Calinic, vine în acest schit părăsit de aproape 70 de ani şi reînviorează viaţa monahală, stabilindu­-se aici. Probabil el aflase de existenta acestui schit din tradiţia moştenită de la vreun refugiat de odinioară, care s-a retras la Cernica în urma pustiirii schitului. Altfel e greu de presupus de unde avea monahul Acachie cunoştinţă de acest singuratic schit părăsit de atâta vreme.

Ca şi primii întemeietori, Acachie a căutat să aibă o aprobare oficială din partea autorităţilor bisericeşti şi o recunoaştere din partea vreunui ctitor al schitului. Pentru acest lucru, el se adresă boierului Gheorghe Iovipali, nepotul lui Nicoliţă, unul dintre cei trei ctitori, care primeşte cu multă bucurie cererea monahului Acachie. După primirea binecuvântării date de către episcopul Neofit, Gheorghe Iovipale, în calitatea de succesor al ctitorilor, aşează ca stareţ al schitului Frăsinei pe călugărul Acachie de la Cernica, prin actul din 1845. Printr-un alt act păstrat, schitul Frăsinei este restabilit în dreptul de proprietate pe care îl dobândise la 1785, prin donaţia celor trei ctitori.

După instalarea monahului Acachie la Frăsinei începe restaurarea clădirilor, a chiliilor. În această perioadă se închide pridvorul bisericii cu cărămidă şi se pictează. Acest pridvor era susţinut de stâlpi, iar acum când s-a închis, s-au completat spaţiile.