Familia Vasilioglu a avut trei băieţi, Petre viitorul Părinte Paisie, Nicolae care a murit pe frontul celui de al doilea Război Mondial, Haralambie care a murit la 12 ani de dalac, după cum o numea părintele când povestea (boală infecţioasă şi contagioasă cauzată de bacillus Anthraces) şi surorile Vasilica şi Domnica.

Populaţia Basarabiei în anul naşterii Părintelui Paisie, 1813, era de 2.545.834, marea lor majoritate având preocupări viticole, restul fiind vânători, olari, vânzători de bragă, şlefuitori, crescători de animale etc.
Greutatea pentru desfacerea produselor, grădinilor şi viilor de către ţăranii basarabeni din acea perioadă a copilăriei părintelui consta în transportul lor pe căile ferate şi urcarea tarifelor. În Basarabia fructele stăteau în gări mult şi până să ajungă în oraşele Rusiei se stricau marea majoritate a lor, căci transportul dura câte 10 zile în loc de 2-3 zile. Apoi fructele se stricau de frig, vinul îngheţa iar oamenii se îmbătau pe drum încât ajunsese ca în Basarabia ţăranul să vândă vadra de vin cu 25-30 de copeici.

Toate aceste greutăţi au avut repercusiuni şi în viaţa familiei Vasilioglu concretizându-se cu moartea copilului Haralambie, la frageda vârstă de 12 ani.
Anul 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial a adus şi alte greutăţi asupra familiei Vaslioglu. Înrolarea tatălui Petru şi finalizarea acesteia cu moartea sa eroică pe front şi rămânerea celor cinci copii fără tată.
În Primul Război Mondial început în 1914 Puterile Centrale, Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman au luptat de o parte, iar Antanta sau Puterile Aliate ale Franţei şi coloniilor sale, ale Marii Britanii cu dominionele, ale Rusiei, Serbiei, Belgiei ocupate şi ale Japoniei de cealaltă parte.

În 1915 Italia a intrat în război de partea Antantei, la fel ca România, în 1916 şi Statele Unite ale Americii în 1917.
După Primul Război Mondial au murit peste 60 de milioane de oameni şi mai mulţi au rămas invalizi.
Ioana Vasilioglu, după o perioadă de timp de la ducerea la cele veşnice a soţului Petre, s-a recăsătorit cu un alt bărbat cumsecade şi muncitor, pe nume Mihai. Astfel, cei doi au continuat să aibă grijă de numeroasa familie.
Viaţa familiei Vasilioglu în acei ani n-a fost ocolită de năpastă. Ei erau oameni muncitori cum puţini aflai în satul Dumitreşti, de aceea aveau gospodărie frumoasă cu pământ, vacă şi alte câte toate, ce erau necesare la gospodăria omului. Însă, cu toate că trudeau toată ziua cât era de lungă, aşa fiind felul lor, să aibă toate cele, dările de taxe către imperiul ţarist le îngreunau sporul.

Năpasta asta n-a durat mult, căci „în aprilie 1917, după prăbuşirea ţarismului este înfiinţat Partidul Naţionalist Moldovenesc, iar Congresul orăşenesc de la Chişinău (23-27 octombrie 1917) proclamă autonomia teritorială şi politică a Basarabiei ia iniţiativa constituirii din reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, confesiunilor, asociaţilor profesionale şi culturale, a unui parlament „Sfatul Ţării”. Acesta proclamă la 2 decembrie 1917 Republica Democratică Federativă Moldovenească în frunte cu Ion Inculeţ, iar la 24 ianuarie 1918 votează independenţa acestei republici. Întrunit la Chişinău în perioada 27 martie-9 aprilie 1918, Sfatul Ţării votează unirea Republicii Democrate Moldoveneşti (Basarabia) cu România.

În noaptea de 16/17 iulie 1918 familia ţarului Nicolae al II-lea şi cei împreună cu el ce l-au urmat în exil, 11 persoane cu totul, au fost executaţi cu avizul conducerii de la Moscova, ce luase puterea încă din 1917 prin Revoluţia Comunistă şi înfiinţarea Partidului Bolşevic, condus de V. I. Lenin.

Tratatul semnat la Paris la 28 octombrie 1920 de Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia recunoaşte unirea Basarabiei cu România”.
După moartea tatălui, Petru, mama părintelui a trebuit să ducă gospodăria. Ea avea câteva hectare de pământ, ceva animale şi casa cu cei cinci copii.
Copilul Petre crescu îndeajuns pentru a umbla la Sf. Biserică şi la şcoală. Învăţa binişor, cu toate astea, nu stătea numai de învăţat, căci mama sa nu dovedea singură cu toate, aşa că se făcea şi el util ajutând-o.

Cel mai adesea era trimis cu vaca şi cu cele câteva oi la păşunat, dar pentru el această însărcinare nu era treabă, ci odihnă! Locul de păşunat era plin de flori gingaşe, iar văzduhul de parfumul florilor de tei şi liliac. Stătea întins pe pajişte, privind cerul verii ce era mai albastru şi mai limpede ca niciodată, încântându-şi simţurile cu mireasma florilor şi mirosul ierbii. Natura parcă neîncetat întinerită cu fiecare primăvară îşi revărsa poezia şi frumuseţea peste el, înconjurându-l prin toate firele de iarbă şi firavele tulpini de flori lăsate să crească în voie în covorul verde al islazului, prin multele sunete proprii acestui anotimp însorit: zgomotele care se aud în apropiere îndeosebi prin livezi ori crângul cu arbori, o crenguţă ruptă, un măr căzut, o copită ce calcă pe pământul umed cu un sunet surd, fâşâitul şi zbârnâitul miilor de insecte şi a altor făpturi pe care le vede ochiul atent al unui copil curios de viaţă, care se strecoară pretutindeni, cântecul păsărilor ce se joacă pe marginile cuiburilor.

În clipele acele, poveştile mamei spuse pe înserat la căpătâiul patului căpătau forme, astfel, iepurii deveneau spiriduşi, arborii făpturi de legendă cu care el se bătea mânuind o nuieluţă de alun, vaca ori oile armăsari viguroşi, omul de paie ce purta o perucă de fân şi cânepă ce-şi ascundea goliciunea prin zdrenţe, devenea întruchiparea răului din basmele cu cosânzene şi prinţi viteji.

Astfel, poveştile se strecurau în timp şi spaţiu, umplând inima copilului Petre de fiori şi mister.
În timpul zilei îşi potolea foamea cu mămăliguţă şi brânză din traista ce i-o dăduse buna sa mamă, ca apoi să-şi potolească setea dintr-un izvor ce susura prin apropiere, ca apoi să se suie printr-un copac ca să culeagă câteva poame coapte.
În sfârşit, către seară, până ca stelele să strălucească printre arbori şi luna să presare diamante pe muşchi şi iarba câmpului, proaspăt umezite de umezeala serii, Petre îşi mâna animalele spre casă, unde mama îl aştepta cu zâmbetul scurt prin care trăda nerăbdarea de a-l strânge în braţe şi de a-l săruta cu drag pe frunte şi pe obraji, văzându-l sănătos.

Cum intra în curtea casei mâna vaca în grajd, unde după ce mama lega animalul, îi dădea prima cană de lapte proaspăt muls, ca apoi să ajute mai departe la terminarea treburilor din gospodărie şi pregătirea mesei de seară. După ce mâncau, cu toţii mergeau spre somnul dulce şi fără griji din mica căsuţă făcută din chirpici şi nuiele, acoperită fiind cu stuf.

Odată cu creşterea lui în vârstă, inima sa jertfelnică nu putea să suporte sacrificiul ce-l depunea mama lui dragă în creşterea şi hrănirea lui, a fratelui şi surorilor sale, astfel încât odată cu recăsătorirea mamei cu Mihail nu pregeta să se ducă cu acesta la muncile câmpului.
Cinstea şi altruismul, spunea cineva, nu sunt un dat al universului rural, ci sunt urmarea unei vieţi pline de lipsuri, însă bogate în viaţă religioasă şi profundă ce sensibilizează omul simplu la suferinţă şi nedreptate.
Ţăranii sunt capabili de mari sacrificii atunci când e vorba de pământul lor străbun. Ei îndrăgesc câmpurile, păşunile, animalele şi sunt recunoscători atât lui Dumnezeu cât şi pământului lor pentru bogăţiile care acoperă glia lor sătească: recoltele, fructele şi dobitoacele.

Însă, odată ce oamenii truditori sunt prea împovăraţi, prea nefericiţi şi prea îngroziţi de ziua de mâine devin trişti, deoarece după ce-şi istovesc puterile şi zilele scormonind măruntaiele pământului îndărătnic., la sfârşitul zilelor nu se pot bucura decât de o bucată din cea mai neagră şi mai amară pâine, ca fiind singurul câştig după o muncă atât de aspră.

Părintele povestea cum sub lumina caldă a soarelui, pământul proaspăt răscolit de brăzdarele tatălui său vitreg, răspândea aburi uşori.
Îşi amintea cum acesta cu umerii largi şi chip aspru, îşi împingea cu un aer grav plugul tras de doi boi liniştiţi, cu coarne răsucite în susul arăturii.
Mihai lucra încet, în tăcere, cu o înlănţuire desăvârşită a mişcărilor, astfel încât brazda lui era arată iute.
Părintele spunea că stătea în faţa boilor şi ţinea o sfoară de care trăgea spre as ghida bietele animale, vlăguite pe direcţia corectă, păşind pe brazdă cu o nuia lungă şi subţire. Animalele sub mânuţa copilului fremătau şi de câte ori brăzdarul se oprea într-o rădăcină, copilul striga cu voce puternică fiecare vită pe nume, mai mult ca să le domolească decât să le aţâţe, căci boii o dată întărâtaţi puteau să se arunce în lături, târând plugul de-a curmezişul. Striga şi el, sărăcuţul, cu o voce pe care ar fi dorit-o înfricoşătoare, însă care rămânea liniştitoare ca şi chipul său angelic.

Părintele mai povestea şi alte clipe memorabile ale copilăriei sale, precum seceratul, când femeile cu seceri în mâini tăiau spicele de grâu în acelaşi timp intonând un cântec solemn străvechi găgăuz, moştenit din mamă în fiică. Cântecul a cărui origine se considera sacră, i se atribuia puteri misterioase, de a îmbărbăta secerătorii, spunea părintele.

Nota ultimă a fiecărei fraze, prelungă, tremurată şi de o forţă nemaipomenită, datorită şi numărului mare de solişti, intra în urechile lui de copil, umplându-l de o stare de bărbăţie.
După o perioadă, o privelişte , într-adevăr, a atras privirea tuturor, un bărbat tânăr şi chipeş conducea un atelaj nemaipomenit fără cabină, el stătea ţanţoş pe scaunul primei combine cu aburi ce ajunsese vreodată în acele locuri.
În răstimp de câteva secunde, părintele spunea că ţăranii şi-au făcut sfânta cruce, uimiţi de apariţia unei astfel de maşinării, ca apoi să-şi continue seceratul, în farmecul nespus al intonării cântecului ce fusese întrerupt de zgomotele acelei maşinării.
Părintele spunea că „cea mai importantă şi solemnă perioadă a sărbătorilor de iarnă, la găgăuzii din Basarabia de atunci, era intervalul dintre ajunul Crăciunului şi Bobotează”. În această perioadă găgăuzii au o mulţime de obiceiuri şi datini.
Pregătirile pentru Crăciun încep în ziua Sfântului Ignat, când se făcea sacrificarea ritualică a porcului de Crăciun, se alege starostele colindătorilor, se aleg mahalalele de colindare, se învaţă colindele etc.
În popor, ziua Sf. Ignat (Ignajden) era denumită adeseori, sărbătoarea găinilor.
Un obicei caracteristic pentru această sărbătoare era întâlnirea primului oaspete. Acesta era aşezat pe un mănunchi de fân în colţul de după uşă. Oaspetele se aşeza turceşte, simulând cloşca care stă pe ouă. Oaspetele primea o farfurie cu porumb prăjit, fasole şi plăcintă cu bostan. La fel, oaspetele era servit cu vin. În această zi nu se permit lucrările casnice, nu se împrumută şi nu se scoate nimic din casă.

Obiceiurile de Crăciun şi de Anul Nou aveau multe elemente comune: masa ritualică şi vizita ritualică a casei. În perioada sărbătorilor de iarnă masa ritualică se gătea de trei ori: în ajunul de Ignaţi, de Crăciun şi de Anul Nou. Aceste trei mese se tămâiau, iar în unele sate se tămâiau şi membrii familiilor. Masa de Ignaţi şi de Crăciun era diferită: primele două erau de post iar cea de-a treia – de frupt. Masa trebuia să fie rotundă (sofra). Obligatorie era pâinea ritualică şi coliva. O însemnătate magică o aveau nucile, păstăioasele, grânele, fructele şi pomuşoarele: în opinia populară acestea trebuiau să mărească roada şi bunăstarea în familie. După tămâiere urma ruperea pâinii. Capul familiei rupea colacul deasupra creştetului pentru ca în anul nou spicul de grâu să fie plin. Crăciunul la găgăuzi se consideră o sărbătoare de familie. Conform tradiţiei străvechi toată familia se adună la masa de sărbătoare. Pâinea de Crăciun care era destinată lui Dumnezeu (avea inscripţia – Hristos) era ruptă de către stăpânul casei şi împărţită membrilor familiei. În ajunul Crăciunului femeile vizitau cimitirul, împărţeau săracilor colaci şi-i serveau cu vin, pomenind rudele decedate. Cina ritualică de Anul Nou era de frupt. Mâncarea principală era carnea de porc din care se făcea răcitură, friptură, pârjoale şi sarmale. Pentru colindători erau copţi colaci speciali, iar pentru cei care umblau cu Sorcova se coceau covrigi şi turte. La fel, era coaptă o turtă specială în care se punea un spic de grâu (fertilitate), o monedă (belşug) şi un inel (nuntă).

La Crăciun şi la Anul Nou se făceau vizite tradiţionale pe la case. În vremuri vechi la această ceremonie participau toţi, şi mic şi mare, cu excepţia femeilor. Mai târziu, în rolul colindătorilor au început să apară în special copiii şi flăcăii. Dis-de-dimineaţă în ajunul Crăciunului, primii, colindau copiii mici. Cu sosirea nopţii ieşeau la colindat şi maturii. În fiecare grup de colindători era câte un “casier” care strângea banii şi o “pisică” care mieuna, astfel încât gazda era anunţată că au sosit colindătorii.

Timp de trei zile la Crăciun în satele găgăuze se organiza o horă – locul unde tineretul se distra şi se cunoştea.
Cea mai bogată în obiceiuri şi datini este sărbătoarea Anului Nou. La găgăuzi obiceiurile de Anul Nou s-au întreţesut cu elemente ale obiceiurilor altor grupuri etno-culturale care locuiesc în sudul republicii. În ajunul sărbătorii băieţii umblau din casă în casă şi interpretau Pluguşorul. Un atribut obligatoriu al acestui ritual erau clopoţeii cu care urătorii sunau în timpul interpretării refrenului. Ca şi la Crăciun, gospodinele dăruiau oaspeţilor colaci, dulciuri şi bani mărunţi.
Numărul colindătorilor de la Anul Nou era mult mai mic ca cel de la Crăciun. Totuşi Pluguşorul se auzea până seara târziu. Cu hăitul se umbla în grupuri a câte 4-5 oameni. În casă urătorii nu erau invitaţi, ei rămâneau în ogradă. Unul din participanţi interpreta urătura, iar altul trăgea de “buhai”. În unele sate în afară de “buhai” se mai folosea un instrument care pocnea. Ceilalţi urători după fiecare strofă băteau în bici şi strigau “hăi-hăi” sau “aho-aho”, imitând mânatul boilor. Astăzi nu se mai hăieşte cu plugul, dar biciul, buhaiul şi clopoţeii s-au păstrat şi rămân un atribut obligatoriu al obiceiului Pluguşorul.
La găgăuzi există obiceiul de a vizita finii şi rudele, aducându-le rachiu. Acest obicei este practicat doar de băieţi sau flăcăi. Pentru această ocazie este aranjată masa de sărbătoare şi se bea rachiul adus. Oaspetelui îi este dăruită o cămaşă şi bani. În comparaţie cu celelalte obiceiuri, acesta s-a păstrat până în prezent.

În satele găgăuze este larg răspândită Sorcova. Elementul de bază al acestei datini sunt crenguţele de pomi fructiferi împodobite cu panglici multicolore. Copiii merg pe la case, lovind stăpânii pe spate cu această crenguţă, dorindu-le fericire, sănătate şi belşug. Gospodinele rup câte o bucăţică din panglicile Sorcovei şi apoi le pun în cuibarele găinilor pentru ca acestea să se ouă bine anul viitor. Acest ritual este însoţit de cuvintele: “Surva, surva, pac gudina”. După prânz băieţeii merg cu steaua. Ei duc o icoană prinsă de vârful unui băţ lung, împodobită cu fâşii de hârtie colorată, seamănă grâu, cântă cântece. Tema acestor cântece este naşterea lui Hristos. La fel, aceste cântece conţin urări de bunăstare pentru stăpâni în anul care vine. Cu “steaua” se umbla de la Anul Nou până la ziua lui Ivan. La Anul Nou se umbla cu capra. Cel mascat îmbrăca un sac împodobit cu fâşii de hârtie colorată, iar pe cap îmbrăca o mască de capră cu gura căscată. Alaiul este însoţit obligatoriu de un muzicant care cânta la armonică, iar capra sarea clănţănind din gură. Stăpânii casei le mulţumeau urătorilor, punând în gura caprei bani.

La găgăuzi fetele bune de măritat ghicesc de Anul Nou. În ajunul Anului Nou fetele pun sub pernă o oglinjoară pentru ca să-l viseze pe alesul inimii. Dimineaţa fetele ies afară şi ascultă: din ce parte vor lătra cânii, vor cânta cucoşii şi va scârţâi căruţa – de acolo va veni mirele. Flăcăul care va veni primul, va fi mirele.

A doua zi de Anul Nou este cunoscută la găgăuzi ca sărbătoarea vitelor. În această zi se obişnuieşte de a hrăni vitele mari pentru mană. La masă se adună bărbaţii, ei mănâncă şi beau vinul pe care fiecare îl aduce, pentru ca vitele să fie sănătoase şi să se înmulţească. În ajun, seara târziu flăcăii mergeau acasă la fata care plăcea unuia dintre ei. Fără a intra în casă ei se duceau în ocol şi-l curăţau în mare taină, fără ştirea stăpânilor. A doua zi stăpânul era obligat să organizeze o masă bogată. Acest obicei avea un caracter magic de purificare şi se efectua pentru a proteja vitele de spiritele rele.

Ultima sărbătoare importantă din această perioadă este Boboteaza. În această zi era interzisă munca. Oamenii mergeau la biserică, se împărtăşeau, luau apă sfinţită – “agheasmă nouă”. Această agheasmă era păstrată tot anul pentru vindecarea diferitelor boli. În ajun, în biserică era sfinţită apa. În agheasmatar se punea o cruce care rămânea acolo până dimineaţa. Dacă crucea se acoperea cu gheaţă, se considera că anul va fi îmbelşugat. Dis-de-dimineaţă femeile se duceau la biserică şi aduceau agheasmă cu care stropeau casa, membrii familiei, vitele şi păsările de casă. Bolnavii şi infirmii se spălau cu agheasmă, încredinţaţi de proprietăţile ei tămăduitoare. La Bobotează sătenii respectau postul, unii nu mâncau de cu seară, pentru ca tot anul să fie sănătoşi şi viguroşi. Cei ce purtau numele Iordan îşi serbau ziua onomastică.

În anul şcolar 1926 – 1927 copilul Petre a terminat patru clase primare la şcoala comunală, având media generală 6 (şase), clasificat al 8-lea între 19 elevi promovaţi.
Tot în anul 1926 la vârsta de 13 ani tânărul Petru se îmbolnăveşte la ochiul stâng, făcând cataractă traumatică consecutivă cu pierderea vederii ochiului stâng şi scăderea vederii la ochiul drept.
În 1929 tânărul Petru pleacă din comună după o purtare exemplară şi nefiind căsătorit, conform certificatului emis de Primăria Comunei din 24 noiembrie 1941.
Din unele mărturii ale unor ucenici ai părintelui, se pare că de la vârsta de 16 ani ar fi lucrat ca hamal în portul Constanţa, dar alte amănunte nu am referitoare la viaţa părintelui, până în 15 decembrie 1934, până primeşte ordinul de incorporare, cu nr. 4894, si devine soldat în corpul 3 armată, Divizia a 21-a INF, Regimentul 8 Călăraşi. Pe 20 aprilie 1935, soldatul Vasilioglu Petre primeşte Ordinul de lăsare la vatră cu nr. 75, fiind trimis la Spitalul Militar Galaţi, unde i s-a pus diagnosticul „Pată centrală pe cornee Cataractă solară cu pierderea vederii cu ochiul stâng”, fiind declarat impropriu serviciului militar, conform Certificatului Medical de Reformă. Pentru grade inferioare cu nr. 30/3.06.1935, fiind atunci medic şef al Spitalului Militar Galaţi, Colonelul Dr. Gruescu.