Tot în anul 1935, tânărul Petre ajunge la Maglavit cu dorinţa profundă de a-şi dărui restul vieţii lui Dumnezeu printr-o închinoviere în una din multele mănăstiri din România.

La Maglavit primeşte sfatul de a se închinovia în obştea Sfintei Mănăstiri Frăsinei.
Astfel, la vârsta de 20 de ani, în anul 1936, tânărul Petre s-a stabilit în Sf. Mănăstire Frăsinei, stareţ fiind atunci Arhimandritul Simeon Combei, conform Certificatului cu nr. 248/31.01.1952, asistenţi fiind.
Ieromonahul Varahiil Lujen şi Ieromonahul Silvestru Florescu.
Până în anul 1939 a fost pus la diferite ascultări de obşte pe care le săvârşeşte conştiincios şi cu rugăciune, de ajutor fiind şi formarea pe care o primise încă de acasă, fiind fiu de ţăran gospodar.
La ora 7, canonarhul mănăstirii, bătea într-o tochită de metal prin care chema vieţuitorii Sf. locaş spre a fi înştiinţaţi de ascultările ce trebuiau să le săvârşească în acea zi. În biserică se făceau doar ceasurile şi acatistul zilei, Sf. Liturghie săvârşindu-se doar în duminici şi sărbători. Erau doar două mese pe zi, la ora 13 şi la ora 18. la ora 12 noaptea se bătea clopotul de deşteptare pentru ca obştea să-şi facă canonul de metanii şi închinăciuni, iar la ora 1 la miezul nopţii, să vină la slujba Miezonopticii şi Utreniei.

În Patericul Egiptean, la Ava Antonie, se spune, că şezând el odată în pustie, a venit în nepurtare de grijă şi în multă întunecare de gânduri, şi zicea către Dumnezeu: „Doamne, voiesc să mă mântuiesc, şi nu mă lasă gândurile, ce voi face în scârba mea? Cum mă voi mântui? Şi sculându-se puţin a ieşit afară şi a văzut pe oarecare ca pe sine, şezând şi împletind o funie, apoi sculându-se la rugăciune. Iar acesta era Îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi întărirea lui Antonie. Şi a auzit pe Înger zicând: Aşa fă, şi te mântuieşti. Iar el auzind aceasta a luat multă bucurie şi îndrăzneală, şi aşa făcând se mântuia”

De atunci monahismul ortodox a împletit rugăciunea cu munca, această tradiţie transmiţându-se prin paternitate duhovnicească şi ţine până astăzi, astfel încât şi Mănăstirea Frăsinei păstra şi păstrează şi astăzi acest obicei. Stareţul Simeon Combei ştiind că în lupta cu gândurile mintea omului trebuie să aibă preocupări duhovniceşti şi practice, astfel încât ele să stăpâne4ască rătăcirea ei în gânduri deşarte. Părinţii experimentaţi ai perioadei de noviciat ai tânărului Petre, precum Ieroschimonahul Silvestru Florescu, spuneau că mintea unui novice este precum un mânz neîmblânzit ce nu suportă căpăstrul voii lui Dumnezeu şi şaua permanentei rugăciuni a lui Iisus. Ea trebuie să fie dresată prin silă multă spre a accepta în spatele ei conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu continuu, ca apoi prin muncă, rugăciune şi practicarea Sf. Taine să biruiască prin Hristos cele şapte păcate de căpetenie, care sunt pricina tuturor păcatelor. Să biruiască adică: mândria prin smerenie creştinească faţă de toţi vieţuitorii mănăstirii şi pelerinii ce veneau la Sf. Biserică, iubirea de argint prin sărăcie de bunăvoie şi milostenie sufletească şi trupească, invidia prin dragoste şi bucurie pentru sporul de orice fel al aproapelui, desfrânarea prin obosirea cu discernământ a trupului prin muncă şi post şi curăţirea raţiunii prin preocupări practice ori duhovniceşti, lăcomia prin cumpătarea în toate şi sufleteştile doriri ca şi cele trupeşti, mânia prin răbdare, negrăirea împotrivă ori neţinerea de minte a răului, şi ultimul păcat de căpetenie, lenea trupească şi hărnicia trupească şi sufletească.

Astfel, fratele Petre sia construit un specific propriu de comportament pe care şi l-a păstrat până la moarte, încât şi după vârsta de 80 de ani până la 90, îl vedeai trebăluind continuu, ori căra lemne, ori făcea tămâie din răşină de brad, ori spovedea ore în şir.

Munca era pentru el o lucrare în sine, prin care reuşise să se despătimească şi să-şi întreţină starea duhovnicească până când s-a întâlnit cu momentul odihnei veşnice.
Revenind însă la momentul de început al părintelui în mănăstire, vreau să mai subliniez doar atât, că părinţii experimentaţi de atunci au îndrumat spre această înţelegere a muncii, încât el ca frate slujindu-se de ea să-şi lucreze mântuirea şi despătimirea spre a deveni bărbatul desăvârşit de mai târziu.

În 1939 este rechemat de Ministerul Apărării Naţionale, Corpul II Armată Divizia XII Infanterie Regimentul 35 Infanterie pentru care pleacă cu binecuvântarea Stareţului Simeon Combei în judeţul Cetatea Albă, unde i se fac analize care demonstrează din nou incapacitatea de a satisface stagiul militar.

În ziua de 25 martie 1939 se reîntoarce în Sf. Mănăstire, luând trenul personal clasa a III-a din staţia Cetatea Albă spre staţia Râmnicu Vâlcea, după cum se menţionează în Ordinul de lăsare la vatră seria A nr. 425241.
Regele Carol al II-lea al României este constrâns să abdice în septembrie 1940, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu se alătură Germaniei în al Doilea Război Mondial împotriva URSS (1941) pentru a elibera Basarabia, ce fusese ocupată de URSS în 1940.

Se pare că Nicolae, fratele părintelui Paisie moare pe front în acest razboi.
Basarabia este recucerită de români în vara anului 1941 şi va rămâne aşa până în 1944, când va reveni ilegal la Uniunea Sovietică.
În 1941 fratele de mănăstire, Petre Vasilioglu, ce încă mai avea domiciliul în comuna Dumitreşti Paşa Bolgrad, jud. Ismail, încă vieţuia în Sf. Mănăstire Frăsinei, se reîntoarce în Basarabia pentru a-şi vedea părinţii în ziua de 4 decembrie 1941 şi a-i consola, după moartea fratelui Nicolae, aducându-le cuvântul de la Dumnezeu trăit la Sf. Mănăstire şi împărtăşit de către părinţii sporiţi din acest Sf. locaş şi înmagazinat în toate unghierele sufletului său de tânăr novice.

După ce îşi vede familia, fratele Petre primeşte „Autorizaţia de călătorie nr. 2095 din 29 noiembrie 1941” din partea Prefecturii Paşii Bolgard de la Gara Ceadîr Lunga până la Comuna Muereasca de Sus, jud. Vâlcea, Oraşul Rm. Vâlcea, având ca legitimare Buletin de înscriere la Biroul Populaţiei sub nr. 223 din 30 octombrie 1941, trecând Prutul prin punctul Reni.

Pe 12 octombrie 1942 fratele Petre reprimeşte în mănăstire Ordin de chemare cu nr. 333457 de la Ministerul Apărării Naţionale spre a se prezenta la unitate în ziua de 28 octombrie 1942 pentru concentrare.
Se lasă la vatră până la noi ordine din cauze medicale pe data de 18 decembrie 1942 prin adeverinţa seria D nr. 875050 şi merge cu trenul din Ismail până la Râmnicu Vâlcea spre a se reîntoarce în mănăstire.
În anul 1943 fratele Petre a fost călugărit potrivit aprobării 1043 din 2 februarie 1943 a Sfintei Mitropolii a Craiovei, schimbându-se numele din Petre Vasilioglu în Paisie Vasilioglu, dând dovadă de statornicie şi de o purtare ireproşabilă, după cum însuşi Arhimandritul Simeon Combei, Stareţul Sfintei Mănăstiri Frăsinei consemna în Certificatul cu nr. 248 din 31 ianuarie 1952.

Tot din anul 1943, 20 ianuarie există un Certificat medical prin care se atestă că pacientul Petre Vasilioglu în etate de 29 de ani nu avea nici o boală infecţioasă contagioasă.

Părintele Paisie s-a supus ascultărilor mănăstireşti dând dovadă de cuminţenie duhovnicească drept pentru care pe data de 25 mai 1948 în ziua sărbătorii „Înălţarea Domnului” a fost hirotonit preot conform ordinului 2858 şi adeverinţei din 17 februarie 1966 fiind Vicar Episcopul Arhimandritul Ghermano Dineaţă şi Secretar Eparhial Pr. V. Ionescu amândoi semnând actul de dovedire.

Pe 14 decembrie 1951 Ieromonahul Paisie Vasilioglu obţine buletin cu reşedinţă în Sf. Mănăstire Frăsinei.
De pe 1 decembrie 1952 până la 30 noiembrie 1954 fără întrerupere Părintele Paisie a servit ca preot la Sf. Mănăstire Sărăcineşti după cum dovedeşte şi adeverinţa cu nr. 185 din 20 ianuarie 1961.
Pe data de 27 august 1957 a fost internat în Secţia de Chirurgie cu diagnosticul de Colecistită flegmănoasă perforată în ficat cu acces subhepatic. A stat în spital până în 15 octombrie 1957.
Postoperator a fost internat de repetate ori fiindu-i recomandat de a nu solicita muncă grea, după cum arată şi Certificatul medical cu nr. 2324 eliberat de Spitalul Orăşenesc de Adulţi din Sibiu.
În anul 1959 se dă Decretul cu nr. 410 de scoatere a vieţuitorilor din Sf. Mănăstiri din România. Părintele Paisie fiind preot nu este dat afară, ci trece evenimentul cu credinţă.
La Sf. Mănăstire Frăsinei, Ieromonahul Paisie împreună cu Ieromonahul Lavrentie Şovre şi alţi câţiva vieţuitori încep cursurile Şcolii Monahale, având ca profesor pe Ieromonahul Nicodim Sachelarie.
Doctorul Mihăilescu Mihai de la Circa Sanitară Băile Olăneşti certifică la 27 august 1960 că Preotul Vasilioglu Petre, de 46 de ani suferă de Insuficienţă hepatică post colecistectomic şi litiază renală pentru care i se recomandă cură de două ori pe an la Staţiunea Călimăneşti.

Pe data de 20 ianuarie 1962 Părintele primeşte trimitere de la acelaşi doctor, Mihăilescu, pentru a urma o cură de 30 de zile la Staţiunea Slănicul Moldovei deoarece prezenta în continuare sechele postcolecistectomice.

În anul 1963 este operat la ficat iar de pe 21 iunie 1963 până în 11 iulie 1963 este internat la Spitalul Orăşenesc de Adulţi din Braşov, cu diagnosticul de Pericolecistită după ficat operat, recomandându-se regim alimentar hepatic.

După 1 noiembrie 1964 Cuv. Ieromonah Paisie, ce era încadrat în postul de preot la Sf. Mănăstire Frăsinei va începe să primească salariul de 1050 lei, conform Deciziei cu nr. 1669 dată de Episcopul Iosif Gafton, ce avea drept consilier administrativ pe Pr. Emil Nedelescu.

În anul 1966, pe 16 februarie depune o cerere către Sf. Episcopie spre a i se elibera certificatul de hirotonie şi adeverinţă de schimbare a numelui pentru completarea cărţii de muncă.
Între anul 1970 şi 1976 părintele se îmbolnăveşte de spondiloză cervicală, discopatie lombară la L5-S1. maladia lui Dupytren pentru care este internat ba la Spitalul Judeţean Sibiu de pe 7 februarie 1975 până în 12 februarie 1975, ori face unele tratamente la alte spitale. Afecţiunea ambilor ochi este iremediabilă şi definitivă recomandându-se de către Doctorul Rottenburg Richard de la Spitalul Orăşenesc de Adulţi din Sibiu, încă din 12 octombrie 1960 a se ţine cont de vederea scăzută a părintelui mai ales la ochiul stâng, ajungând să poarte la dreptul -10,5 iar la stângul sticlă plană, având cataractă congenitală punctiformă angioscleroză retinală.

În anul 1977, pe 27 mai părintele este diagnosticat cu o deformare şi neregularitate mai mare a spaţiilor intervertebrale cervicale pentru care depune actele de pensionare pe 19 noiembrie 1977. astfel, pe 1 ianuarie 1978, la limita de vârstă de 65 de ani iese la pensie cu suma de 603 lei, deoarece mănăstirea a contribuit la fondul de pensie suplimentară a părintelui din 1 ianuarie 1967 până în 31 decembrie 1977, adică 11 ani.

Prin purtarea de grijă a Bunului Dumnezeu, rânduindu-ne preoţi slujitori şi sfătuitori pe drumul mântuirii. Părintele Paisie a fost un foarte bun slujitor dar şi un duhovnic iscusit şi experimentat în nevoinţele duhovniceşti. Dumnezeu vrea ca omul să crească duhovniceşte, însă această creştere se înfăptuieşte prin efort şi prin menţinerea harului.

L-am cunoscut personal în 1981 fiind student, m-am spovedit la Sfinţia Sa, avea o voce blândă cu multă răbdare, mi-am recunoscut păcatele, mi-a arătat cartea cu canoanele şi mi-a spus, atâţia ani pentru păcatul cutare,…, am plecat uşurat şi m-am hotărât să postesc primul post de la început până la sfârşit. Avea darul de la Dumnezeu de a transforma omul firesc într-un om duhovnicesc. De atunci am început să vin la Mănăstirea Frăsinei de 2-3 ori pe an pentru a mă întări sufleteşte.

Am experimentat personal că prin post şi rugăciune şi prin darul care vine prin taina spovedaniei, mi se luminează mintea, se sensibilizează inima şi putem creşte duhovniceşte. Părintele Paisie era un slujitor desăvârşit, nu mai avea nici o răutate, totdeauna faţa lui radia lumină şi iubire, el murmura rugăciunea.

Era plin de smerenie şi nu ridica vocea, avea mărinimie de suflet şi o înaltă statură duhovnicească.
Smerenia însăşi era un izvor de răbdare şi de binecuvântare. Facerea de bine şi întrajutorarea sunt jertfe bine plăcute lui Dumnezeu.
Pentru a-I sluji lui Dumnezeu în mod desăvârşit avem nevoie de libertate, însă libertatea adevărată o găsim în omul virtuos care nu e stăpânit de patimi. Cine nu s-a eliberat total şi desăvârşit de patimi nu poate elibera pe alţii de patimi. Numai în libertatea adevărată putem găsi slujirea adevărată.

Dumnezeu i-a dăruit omului raţiunea şi libertatea, însă libertatea este înţeleasă de fiecare diferit, deoarece viaţa şi mediul în care a trăit o influenţează şi chiar o deformează.
Un preot desăvârşit are 3 mari virtuţi:

- nu-i judecă pe oameni când păcătuiesc,

- îi iartă, are darul iertării din inimă,

- nu-i mia împarte pe oameni în buni sau răi, pe toţi vrea să-i păstorească şi să-i mântuiască.

Preotul prin Taina Hirotoniei primeşte de la Dumnezeu un har foarte mare, dacă preotul se roagă şi păstrează rânduielile Bisericii lăsate de Sfinţii Părinţi, el devine un izvor de iubire şi dragoste.

Harul lui Dumnezeu se îmbină în mod tainic cu iubirea producându-se minunile.

Preotul răspândeşte lumina lui Hristos şi lucrează în ogorul mântuirii, iar la sfârşitul vieţii va culege roadele.

Preotul duce mai departe vestea cea bună, propovăduind Evanghelia, dar în acelaşi timp, vindecă, luminează şi regenerează.

Harul lui Dumnezeu + iubirea preotului = minune.

Părintele Paisie avea o practică veche în lucrarea faptelor bune şi o experienţă duhovnicească de mulţi ani în viaţa mănăstirească. Drumul mântuirii şi al desăvârşirii atârnă de rugăciune, de dragoste, de iubire şi de înălţare sufletească, dar şi de comuniunea Sfintei Liturghii.
Părintele Paisie era un foarte bun teolog şi cunoscător al Sfintei Scripturi, cunoştea foarte bine dogmele Bisericii Ortodoxe, Sfintele Canoane dar şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi totodată, era un foarte bun cunoscător al rânduielilor şi slujbelor bisericeşti.
Timp de aproape 4 decenii i-a povăţuit pe oameni spre rugăciune şi spre fapte bune.
Părintele Paisie a fost un devotat slujitor al lui Dumnezeu, un sol trimis de Dumnezeu să-i lumineze pe credincioşi. La momentul potrivit l-a chemat Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor deoarece s-a învrednicit de mântuire şi de desăvârşire.

Mormântul său este în cimitirul Mănăstirii Frăsinei. De câte ori am ocazia să mă închin la mănăstire, trec şi pe la mormântul său şi rostesc ectenia pentru cei adormiţi şi totdeauna primesc ajutor în călătorie, dar şi în cererile pe care le am în sufletul meu. El se roagă pentru toţi şi rugăciunile Sfinţiei Sale sunt ascultate de Bunul Dumnezeu.

Preot Alb Gheorghe